Volumul Proba esteticului. (Neo)moderniști basarabeni (Gunivas, 2020, 408 p.), de Alexandru Burlacu, propune o revizuire critică a poeziei șaizeciste în spațiul pruto-nistrean. Studiul e centrat pe ideea conexiunilor/rupturilor rizomice cu neomodernismul promovat de reprezentanții Cercului Literar de la Sibiu, reactivat de generația lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Emil Brumaru etc. Volumul propune o revizuire critică asupra poeziei generației lui Grigore Vieru și Liviu Damian, examinată în contextul despărțirii de tradițiile golemice, artificiale, de proveniență sovietică, dominante, de altfel, nu numai în „obsedantul deceniu”, dar și după, vorba lui Emilian Galaicu-Păun, „primăvara pragheză” a literaturii române din Basarabia. De la un autor la altul, reperele și prismele teoretice se schimbă în virtutea elementelor esențiale prin care poezia își (re)confirmă „proba esteticului”. 
Prima parte a studiului, „Ființa poeziei șaizeciste”, se deschide cu analiza poeziei lui Grigore Vieru din „Numele tău”(1968), insistându-se pe ctitorirea lumii lui artistice sub semnul continuității spirituale. Vocea lui Vieru, susține autorul, se contopește cu vocile predecesorilor: a poetului anonim, a lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Stănescu, Sorescu etc. Drept argument, între altele, servește imaginea obsesivă a casei (ca axis mundi) implică în mod firesc, într-o formă esențializată, memoria poetică în expresii ca acestea: „E-atâta tăcere/ În casa mumei/ Cât se aude în jur murmurând/ Plânsetul humei”; sau: „Ești apa lină/ Din care-și «bea ființa» al/ Speranței curcubeu”; sau: „Mai întâi să fii sămânță” etc. Pătrunzând „simplitatea ermetică” (M. Cimpoi) a liricii vierene, criticul își fundamentează, pe teze revelatorii din filosofia heideggeriană, o analiză inspirată a poeziei originii și esenței etnice, a versului care exprimă „insolitul adevărului” sau relevă puterea întemeietoare a limbii, forțele reactive ale maternului sau energiile erosului.
Într-o perspectivă comparativă cu estetica viereană, dar și în contextul paradigmei neomoderniste, este explicitată structura liricii lui Liviu Damian, care se declara verb: „Și cad în necuvânt/ Ca bobul în pământ!” Căderea în necuvânt e concepută în sens nichitastănescian ca „o aventură a cuvântului” în crearea unei lumi a cuvintelor „de dincolo de cuvinte”. Eul poetic se resemnează în ipostaza „nebunului ce scrie”, figura nebunului servindu-i drept pretext de a râde în gura mare de „veacul crunt, mișel”. De fapt, adaptarea neomodernismului la est-eticul ardent al reazemului, al preaplinului începe cu „Numele tău”, de Gr. Vieru, și „Sînt verb”, de Liviu Damian. Ceea ce sare în ochi la interpretarea portretelor literare e că schimbarea de paradigmă între anii ’60 - ’80 e concepută ca o recuperare, o revenire la modernismul interbelic. Autorul, stăruind pe intertext, pe modelele Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Stănescu, Sorescu, Ștefan Augustin Doinaș etc., modele catalitice și stimulatoare în cele mai importante metamorfoze ale poeziei șaizeciste, este preocupat în special de raportul dintre eul poetic și lumea înconjurătoare, de sistemul de imagini, de modalitățile, formele indirecte de exprimare a adevărului în condițiile, vorba lui Vladimir Beșleagă, „omniprezentei cenzuri”.
Pe nou, cu ținte polemice, e văzut Pavel Boțu, un ketman autohton, care, într-o lume dominată de „gândirea captivă” (Czesław Miłoș), s-a manifestat fără fanatism, iar pe alocuri, subversiv. Poezia e analizată din perspectiva rescrierilor din volumele „Ornic” și „Verb la netrecut”. „Histrionismul” și eleganța stilistică a poeziei lui Aureliu Busuioc se demonstrează cu lux de argumente, iar aparențele unei structuri lirice rudimentare în poetica (mesianică, dramatică, est-etică a) lui Dumitru Matcovschi sunt treptat disipate. La Gheorghe Vodă, criticul descoperă „materia mitică” ce stă la baza substanței lirice, arhetipurile și imaginile folclorice dominante, dar și (curios lucru!) unele elemente subversive în „poezia angajată”, fără a face abstracție de didacticismul și moralitatea forțată ale unor texte – trăsături ce se situează la polul opus al esteticii nemoderniste. „Mitopo(i)etica” lui Anatol Codru se conturează în lumina conceptului modern de poezie, a structurii argheziene/ waltwhitmaniene, iar „lirosofia” lui Victor Teleucă este receptată ca joc de reflexii ale unui labirint de oglinzi. O modalitate de creație interesantă, a poeziei ca „remake modernist” (Nicolae Manolescu), este probată în portretul „Ion Vatamanu: alchimia verbului”. Valoarea estetică a poeziei șaizeciste, așa cum demonstrează exegetul, stă în modalitatea de a reordona elementele lumii într-un sistem de relații inedite, stabilite de „fantezia creatoare” într-o manieră rimbauldiană. Jocul dintre aparențe și esențe, dintre „real” și „ireal” produce efectul de „irealitate senzorială” (Hugo Friedrich) ilustrată de Anatol Ciocanu. Nelipsite de interes sunt reflecțiile despre tardivul Arhip Cibotaru, Emil Loteanu, poetul „cu ochii arși de frumusețe”, și Petru Cărare (de fapt, unicul disident al generației). Încheie compartimentul „ereticul și teribilistul” Nicolae Esinencu, care merge pe urmele lui Geo Dumitrescu și Marin Sorescu. Argumentele criticului vin să demonstreze că poezia basarabeană „a trecut prin câmpul de atracție al neomodernismului sau, cel puțin, a adaptat neomodernismul la un tradiționalism deschis, receptiv, asimilator”. În virtutea mai multor împrejurări, generația îl are pe un Eminescu al ei; e generația care marchează revenirea la matricea tradiției, «descoperă» poezia lui Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, nu de rare ori, e adevărat, impunând «maximalismul etic» înaintea celui estetic.”
Modelul eminescian (ca centru iradiant al canonului literar românesc) constituie subiectul părții a doua a studiului, în care este examinată promoția „Ochiul al treilea”, a „transfugilor” care, un timp, „au mers pe linia artelor poetice ale șaizeciștilor”. Procesul literar (privit în relație implicită cu fenomenele sociopolitice și culturale ale epocii) se ilustrează începând cu evoluția artistică remarcabilă a „celui mai talentat poet al promoției”, Vasile Romanciuc, un Pygmalion al cuvintelor nescrise. La Nicolae Dabija, literatura are chipul lui Dumnezeu, altădată, lumea lui e a unui „cerc de cretă”, o lume în „al cincilea anotimp”; Leonida Lari și-a creat o imagine de răzvrătită bine gestionată, stăruind între tentația orfică și cea mesianică, între discursul mistic și poezia sentimentului național. Criticul observă evoluția sistemului imagistic în poezia lui Iulian Filip, de la o viziune idilică, romantică, la o conștiință tragică, reface istoria metamorfozelor creative ale lui Ion Hadârcă, care oscilează între forțele de atracție ale liricii contemplative și ale uneia de transfigurare a realului, dar și traiectele artistice ale lui Leo Butnaru (care își face un autoportret cu palimsest). Formulele critice sunt exacte și memorabile: Arcadie Suceveanu se impune printr-o ars combinatoria înaltă, elevată; Vsevolod Ciornei face autoficțiuni cu măști; Andrei Țurcanu exorcizează demonicul. Poezia lui Eugen Cioclea marchează o etapă de tranziție către o nouă poeticitate, anunță o „schimbare de paradigmă” (Gr. Chiper), definibilă în câteva trăsături esențiale: poezia cotidianului, corporalității, minimalismului. Cu o deosebită acuratețe este analizată lirica feminină, în substraturile ei sensibile, dar și în tentațiile experimentale, repusă în drepturi de Marcela Benea și Valeria Grosu. Într-o imagine de ansamblu, „poezia şaptezecistă evoluează de la limbajul și convențiile moderniste, la ludicul de limbaj postmodernist, la poezia lingvistică. În plan epistemic, metaforele și simbolurile obsedante «degradează» în metonimii şi oximoroane, limbajul reflexiv e defavorizat de limbajul tranzitiv, iar în plan ontic, elementele noi, stihia timpului şi nisipul pustiei intensifică drama imposibilei împăcări ale sinelui cu o identitate certă”, va conchide autorul.
Cartea lui Alexandru Burlacu, cu adevărat, încearcă să ilustreze efectele neomodernismului, foarte eclectic în momentele lui esențiale, ca o etapă de tranziție de la modernism la postmodernism, pornind de la adevărul că ierarhiile estetice au fost și rămân „constant schimbătoare”, iar comentariile/ ficțiunile critice ale autorului, dacă e să-l credem pe cuvânt, nu pretind a purta pecetea cu înscrisul „mene, tekel, fares (cântărit, numărat, împărțit)” (Daniel 5, 25). Numai citită într-un anumit cod, poezia își dezvăluie adevărata ei față. Ceea ce rămâne, dacă rămâne din poezia de sub regim totalitar, e o altă problemă.
_______
Alexandru Burlacu, Proba esteticului. (Neo)moderniști basarabeni. Editura Gunivas, 2020, 408 p.