Începută acum trei ani cu Sectanţii, „Mica trilogie a marginalilor” de Vasile Ernu continuă cu Bandiţii. Ambele sunt un fel de „anexe tematice” la cartea sa de debut, Născut în URSS. Autorul exploatează aceeaşi vână de aur: un tărâm necunoscut cititorului român, pe segmente particulare, închise privirii comune, cu datele succesului programate: un generic din registrul ONG-ist al defavorizaţilor şi nişte titluri comerciale. Aceste amintiri din copilărie sunt povestea mediului formator, a matricei, urmele căreia naratorul le spală în fiecare zi, ca să arate onorabil în societatea „liberală”, dar şi pe care uneori o etalează ca blazon. Sau poate o evocă, într-un exerciţiu psihanalitic de exorcizare, pentru a elimina trauma psihologică, prin retrăirea momentului traumatic („voi intra pe această poartă şi nu ştiu dacă voi mai ieşi”). 
Dar cum orice autobiografie e şi piatră la temelia propriului monument, trilogia construieşte mitul personal al autorului. Capitolele primei cărţi (un fel de „Tora” lui Ernu) copiază titlurile Pentateuhului lui Moise: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul. Mitologie construită pe un suport veterotestamentar, arhetipal. 
Cu toate asemănările (discurs de predicator, ton misterios, de parcă ar divulga secretele unei loje masonice în primul caz şi ale mafiei siciliene în al doilea), există o mică deosebire de „strategie narativă” între aceste două cărţi. În Sectanţii autorul relatează „din interior”. Prin asta s-ar justifica focalizarea pe destinul unei secte, nu al sectanţilor în general. Adevărat, nici despre secta din care făcea parte familia lui Ernu nu aflăm nici cum se numea, nici ce hram purta. 
Volumul Bandiţii propune o privire „dintr-o parte” şi e compartimentat pe secţiuni „tematice”, după genul de activităţi banditeşti. Fiecare capitol, după câteva digresiuni lirice (uneori impresionante, cum sunt peisajele autumnale din Bugeac sau parabola cu descoperirea unui oraş necunoscut de parcă l-ai buzunări – dacă îi aparţine, V.E. trebuie să facă poeme în proză), continuă cu o întâlnire a autorului cu vreun reprezentant al „breslei”, încheindu-se liric, cu un „şanson” (aşa e la Ernu) preferat de bandiţi (nu am înţeles de unde s-a luat în acest serial melancolic cântecul „De unde începe patria?”, dintr-un film despre cercetaşii sovietici, reluând şi în acest fel obsesiva temă a „patriei pierdute”). 
Unele capitole sunt numai digresiuni: cel despre „buzunare şi haine”, cel despre tatuaje (surprinzător de irelevant) sau cel despre „fenea” (argoul bandiţilor). Acesta din urmă constituie predica – stufoasă şi cam bâlbâită – despre limbaj (un fel de „teoria limbajului”, după Ernu), cuprinzând (şi) revolta autorului pe cei care îşi permit să corecteze – în public – greşelile de limbă ale altora. Fiindcă veni vorba: multe derapaje de limbaj, fie din neputinţa autorului de a stăpâni discursul, fie – mai curând – din neglijenţă. Cu „fenea” lucrurile sunt însă mai simple decât încearcă să învăluiască, misterios, autorul. La început un cod lingvistic al pungaşilor şi coţcarilor, argoul a devenit apoi mijlocul de comunicare între bandiţii de toate categoriile. Dar el nu a fost niciodată un „secret” păzit cu străşnicie. Primele dicţionare ruseşti de argouri banditeşti au apărut încă la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX. Aş fi preferat un discurs despre expresivitatea şi poeticitatea acestui limbaj, foarte mustos pe alocuri. 
Câteva cusături (cu aţă albă, vorba vine) fac legătura bizară dintre bandiţi şi sectanţi. „Unchiul Andrei”, îngerul decăzut al familiei, „hoţ în lege” (categorie banditească supremă), i-ar fi explicat butada: „Dumnezeu nu e fraier” (adică nu e om „liber”, din afara castei, descifrează Vasile, deşi comentatorii spun că aici „fraier” are sensul de „naiv”, „prost”, „necunoscător”). „Argumentele” le aduce hoţul în lege: „Hristos a fost răstignit între doi tâlhari, adică între doi bandiţi ca noi, nu între cărturari şi farisei, pentru că el era unul ca noi, care nu se supunea nimănui, nu muncea ca voi, nu avea familie şi nu respecta nicio lege” (sic!). Nu comentez, amintesc doar că o „revelaţie” similară o mai avuse Vladimir Voronin, care afirma că Isus Hristos a fost primul comunist. 
Deşi spune, în deschidere, că „voi încerca să povestesc această lume decăzută prin (?) ochii eroului meu, aşa cum e văzută şi înţeleasă de un copil”, „poveştile” lui Ernu sunt nişte predici ale maturului. Ele nu numai că nu destramă întunericul necunoscutului, ele nu schimbă nimic în discursul autorului. Nu evenimentele l-au modelat, ci el a modelat evenimentele după strategiile predicii sale. 
Ar putea „impresiona” întâlnirile naratorului cu autorităţile criminale, dar am îndoieli că toate au fost reale. Iată un caz. Autorul vine în capitala Georgiei să-l vadă pe „Korj, unul dintre ultimele legende ale bandiţilor şi hoţilor în lege din spaţiul ex-sovietic”. Nu aflăm prea multe, bifăm ca „real” doar faptul că Ernu a stat la un „cefir” (băutură nelipsită la nicio întâlnire a lui V.E. cu protagoniştii) cu un celebru bandit. Autorul precizează că personajul său este evreu caucazian, că îl cheamă Israel Markeladze. Adevărul însă este că acest „Korj” s-a născut în Extremul Orient (în oraşul Artiom), a locuit (şi a murit) la Harkov, e rus de naţionalitate, pe numele său adevărat Aleksandr Kocev. Doar detaliile care ţin de termenul-record al anilor de detenţie şi inscripţia de pe piatra funerară sunt identice cu realitatea. În rest, totu-i o scamatorie, inclusiv povestea „caucaziană” despre întâlnirea lui Ernu cu acest hoţ în lege. (Istoria adevărată a personajului o ştiam din povestirile fostului deţinut Vadim Tumanov, dar ea poate fi citită şi pe portalurile criminologice.)
Un personaj (un „sectant radical”) se întreabă (era, precizează autorul, anul 1988): „de ce Bulgakov şi Soljeniţîn sunt peste tot, iar Platonov este abia amintit?”. (Discriminarea, ciudată, e a lui Ernu, care se mai plânge o dată chiar el – deja în cealaltă carte – că ar fi „nedreptăţiţi” Platonov şi Şalamov.) Dar Bulgakov şi Soljeniţîn în 1988 încă nu erau „peste tot” (abia de se tipărise, în 1987, Inimă de câine, iar Maestrul şi Margarita, în versiune completă, şi Arhipelagul GULAG aveau să fie tipărite în 1989 – 1990). Destinul operelor lui Platonov (spre fericirea – sau deziluzia? – autorului) a fost mai fericit la data „discuţiei”: Groapa de fundaţie apăruse în 1987, iar Cevengur – în 1988, atât în revistă, cât şi în volum (în acelaşi an a apărut o carte de proză şi corespondenţă a scriitorului). Povestirile din Kolîma ale lui Şalamov au fost tipărite în URSS tot în anii 1988-1990 (la Londra apăruseră un deceniu mai devreme). Cenzura sovietică i-a nedreptăţit pe toţi foarte socialist, adică egal.
Între personajele-naratori de unică folosinţă, „Profesorul” e un fel de protagonist. Dar, în loc de biografie, acesta (sau Ernu?) ne spune o parabolă socialistă despre muncitorul concediat pe nedrept, care dă foc fabricii, încheind: „aşa a început totul pentru mine”. Într-un alt loc aflăm însă povestea adevărată a copilului rămas orfan: puterea sovietică – atât de dragă autorului! – i-a împuşcat părinţii ca „duşmani ai poporului” (iar el a crescut „prin case de copii, acele incubatoare de bandiţi” – iată de unde se iau bandiţii: din străduinţa statului sovietic!). În loc de isprăvi banditeşti, unchiul îi spune parabola despre Cain şi Abel. Dar într-o paranteză aflăm că banda „Profesorului” fura bani de acolo de unde „se adunau mai mulţi” (nu de la stat, pentru că acolo aveau „multă bătaie de cap”, ci de la întreprinzători). Bandiţii copiau punctual principiul „redistribuirii socialiste”: statul împărţea bunurile produse legal, iar bandiţii făceau acelaşi lucru pe sectorul umbros al economiei. Prin şantaj. Sau „racket”. Ceea ce Ernu condamnă ca semn al „dezmăţului anilor 90”, în cazul bandei „Profesorului” e comentat romantic… şi filosofic.
Cartea e plină de truisme, defecţiuni tehnice, neglijenţe. „Siberia este o imensitate. […] Aici se găsesc faimoasele puşcării şi gulaguri (dar – chiar dacă lagăre de concentrare sovietice erau multe – GULAG-ul („Glavnoe Upravlenie… LAGherei”) era unul! – mvc)”. Într-un loc, autorul merge într-un cartier sărac din Odessa, iar copiii îl întâmpină ca la Bucureşti: „Nene, ne iei şi nouă un suc, hai, dă-ne câte un leu (sic!)”. Vladimir Bonci-Bruievici, deşi e „cunoscutul revoluţionar”, este ortografiat, cu insistenţă, „Bonci-Burevici”. Încă o neglijenţă „revoluţionară”: „Când a venit revoluţia, au început să curgă pe bandă rulantă decretele. Unele mai bune decât altele: pământ, electrificare, educaţie, libertate”. Dar numai un subiect din cele patru era vizat în „decretele leniniste”: cel cu pământul. Despre libertate bolşevicii nu au vorbit niciodată; nu a existat un decret „despre educaţie”, iar planul electrificării a apărut abia în anii ’20… şi nu era un „decret”! Dar fiindcă V.E. îşi construieşte lumile după propriile capricii, aici şi soarele se mişcă pe alte traiectorii: „soarele apune agale spre Dunăre” (deşi râul curge, categoric, la miazăzi de Bugeac: deasupra lui soarele se ridică „de trei suliţi pe cereasca mândră scară”, ca să apună agale… spre Prut!).
Reluând acelaşi stil ficţional-eseistic din Născut în URSS, cu aceeaşi nostalgie după „paradisul pierdut” (cartea plagia titlul unei emisiuni de la postul TV rusesc Nostalgia), autorul nu face efortul de a construi ceva în genul unui roman cu teză, ci pune tezele sale în gura personajelor. Oricât de diferite, personajele sunt portavocea ideologiei autorului (criticii atenţionau încă la cărţile de debut ale lui V.E. că personajele sale nu puteau „să funcţioneze ca voci distincte”). Nu autorul empatizează cu personajele, ci ele lucrează pentru cântecul lui. Iată unul din „argumentele” masochiste ale nostalgiei: „Bunicul meu era adeptul unei teorii (sic! – mvc) îmbrăţişate de generaţia lui, pe care ne-a transmis-o şi nouă. Teoria lui spune că ultima mare epocă de aur a creştinismului este perioada stalinistă […] Stalinismul ne-a oferit marele privilegiu de a muri pentru credinţa noastră.”
V.E. meditează într-un loc: „probabil din mine ar fi ieşit un pastor sau un rabin bun”. Iată, probabil, de unde dorinţa de a predicá – în loc de a povesti – din turla unei secte virtuale (în genul: de vreme ce nu se mai poate reveni la trecut, trebuie sabotat prezentul). Un fel de discurs maniheist, cu o interpretare foarte specială a „binelui” şi „răului”. Un mesaj ocult şi misterios al unei „gnoze” („Orice ocultism sănătos e o gnoză”, se ironiza în Pendulul lui Foucault) care ciupeşte din ideologii şi religii exact ceea ce convine mesajului, pe cât de „ecumenic”, pe atât de discriminator. Până la urmă – mă dumeresc eu – orice sectă, oricât de mică, are visul imperial de a converti toată lumea (chiar dacă o detestă!) la credinţa ei. 
Sectanţii lui Ernu se consideră „aleşi”, s-au izolat de lume, impunând un propriu cod, exprimat cu superbie: „Trebuie să arătăm că suntem cei mai buni, că suntem cei aleşi”; „să ne demonstrăm excepţionalitatea de «popor ales»”; „aceste origini ne făceau speciali şi diferiţi” (vezi ce spun Proverbele lui Solomon despre privirea trufaşă - mvc). Miliţianul „Jora Vlasov” îi oferă protecţie hoţului de buzunare: „El era miliţianul exemplar de care avea nevoie Odessa, îşi vedea de treaba lui (şi care era „treaba” lui? – mvc ), iar bandiţii de a lor”. Securiştii şi conducătorii de partid erau abonaţi la mărfurile deficitare pe care le obţinea pe căi obscure negustorul la negru „Iaşka-Ţigan” (nume plagiat din filmul lui Keosaian Неуловимые мстители). Autorul este invitat la un chef cu lăutari în casa somptuoasă a acestuia. Monumentele funerare ale hoţilor în lege fac concurenţă celor ridicate în memoria liderilor de stat şi de partid. Unde e „marginalizarea”?
Pastorul Ernu se apucă să sintetizeze, în predica sa omnivoră, până şi „legea banditească”, alcătuind un „decalog” al bandiţilor. Lucru în van. Era mai simplu să citeze din „codul de onoare” al bandiţilor (în varii surse acesta include fie şapte, fie opt „articole”, dar şi o derivată de vreo 15-20 de principii/ „понятия”). Spre deosebire de „fenea”, care îşi are originea în cástele inferioare, ale hoţilor de buzunare, „legea banditească” ar fi fost alcătuită de ofiţerii albgardişti, deţinuţi în GULAG şi refuzând categoric şi principial să colaboreze cu puterea sovietică. Dar înţelegeţi că aceste ipoteze le ştiam din alte cărţi…
Despre mediile sociale pe care le vizează autorul există multă literatură (dar şi povestiri vii). Iar latura artistică (tema e o bună sursă de inspiraţie) a unei Odesse marginale, banditeşti şi exotice e fixată în extraordinarele scrieri ale lui Zoşcenko, Babel, Ilf şi Petrov, Kuprin. O întreagă filozofie umanistă şi un exemplu de cercetare antropologică găsim în eseul lui Andrei Sineavski (Abram Terţ) despre cântecele „blatarilor”. Iar în ceea ce ţine de sistemul penitenciar sovietic e mai bine să-l citiţi pe Şalamov, acum tradus şi în română. Vi-i recomand cu căldură.
Vasile Ernu dă în noua sa carte un fel de dicţionar de termeni banditeşti (ruseşti). Vreau să ofer şi eu nişte achiziţii lexicografice sovietice, grăitoare pentru „strategiile” şi „discursul” lui V.E.: „şarlatan”; „şuler” (escroc) sau: „haltura” (=lucru de cârpeală). Iar ca să restabilim în drepturi un cuvânt care în limba română are o altă nuanţă decât în argoul bandiţilor sovietici: eu am impresia că Vasile Ernu ne are [uneori] de fraieri.
_______
Vasile Ernu, Sectanţii, Polirom, 2015, 376 p.
Vasile Ernu, Bandiţii, Polirom, 2017, 368 p.