Parteneri

Preşedinte în Basarabia (participă scriitori, istorici şi analişti politici)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Preşedinte în Basarabia (participă scriitori, istorici şi analişti politici)

articol: 

Preambul

Republica Moldova a traversat în ultimii doi ani şi jumătate, după debarcarea regimului Voronin, o criză politică de proporţii, însoţită de creşterea tensiunilor sociale. Dacă ar mai fi continuat, acest blocaj ar fi condus la dizolvarea parlamentului şi la alegeri anticipate, cu mari şanse de revenire a comuniştilor la guvernare. După interminabile intrigi şi conflicte, negocieri şi recalibrări politice în interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană, pe 16 martie 2012 parlamentarii moldoveni, cu excepţia comuniştilor, au ales şeful statului, Nicolae Timofti – un judecător, un om din interiorul sistemului, mai puţin cunoscut de cetăţeni. Cu această ocazie, Republica Moldova a înregistrat un record mondial: 917 zile fără preşedinte – o „performanţă” a indeciziei şi iresponsabilităţii clasei sale politice.

Întrebarea la care vă rugăm să răspundeţi este:

 

De ce nu s-a calificat pentru această funcţie un om de cultură, poate chiar un scriitor – aşa cum s-a întâmplat într-o serie de ţări central-europene, foste comuniste (Václav Havel în Cehoslovacia/Cehia, Lennart Meri în Estonia, Árpád Göncz  în Ungaria, Dobrica Ćosić  în fosta Iugoslavie, Jelio Jelev în Bulgaria…)? Ne lipseşte o asemenea persoană, n-am avut noi, intelectualii basarabeni, înţelepciunea şi solidaritatea de a o promova, sau poate societatea noastră nu este pregătită să  accepte un președinte intelectual?

 

Andrei Ţurcanu

 

Sunt sigur că dacă nu s-ar fi sculat cu zurba comuniștii, cărora le-a mirosit a ciolan, și dacă nu ar fi fost anumite posturi de televiziune care, seară de seară, au isterizat acest subiect (absența Președintelui), derizoriu pentru viața de fiecare zi a „polisului” din r.m., puteau să mai treacă de zece ori câte 917 zile și nimeni n-ar fi băgat de seamă că ducem lipsă de ceva. Avem un sistem constituțional croit și răscroit mereu după potriveala unor moftangii care și-au tot acoperit lipsa de voință politică și modestele rezerve de inteligență cu tânguiri despre insuficiența „împuternicirilor”. Bine e, totuși, că până la urmă toate s-au sfârșit într-un mod onorabil, cu un președinte având două calități ce sunt o rara avis în politica de la noi – cumsecădenia și obrazul. Altceva ar putea să ne îngrijoreze pe viitor: cum va rezista dl Nicolae Timofti în haitele de hiene care, acum, îl înconjoară din toate părțile?

Și, în sfârșit, de ce nu am avut un președinte scriitor, dar avem unul jurist, după ce am avut unul „miliționer”, altul comsomolist (auzi, Doamne, profesie!) și un al treilea agricultor? Noi am fi putut avea un președinte scriitor, unicul, și acesta – da, da! – nu e altul decât Ion Druță. El era, în 1989, singurul perceput de întreaga societate ca înglobând în sine autoritatea talentului cu autoritatea atitudinii civice. Sunt sigur, dacă Druță ar fi încercat în 1990 să devină Președinte, ar fi reușit fără mari dificultăți. Druță însă n-a mișcat un deget. Și nu fiindcă nu ar fi vrut această funcție. A vrut-o, nu am niciun dubiu. Dar, în loc să se implice direct și să coaguleze pe baza rudimentelor de structuri democratice o forță politică națională, el a așteptat să i se aducă sceptrul acasă, a vrut să fie rugat, ploconit, apoi uns, ca un adevărat profet al neamului ce se credea că este. Așteptare zadarnică! Cu atât mai mult că din partea cealaltă, a „poporului”, s-a produs brusc o amnezie stranie. După ce în 1988 Druță a fost plimbat pe drumurile Moldovei așternute cu lăicere și împodobite cu prosoape, în alegerile parlamentare din 1990 el este „uitat”, firește, nu fără efortul conjugat al unor lideri-scriitori din FPM și al unor secretari ai CC, cu toții ochind aceeași funcție supremă din RSSM.

Cu alte cuvinte, nu ne-a lipsit scriitorul (unicul) potențial lider național. Dar, din păcate, acesta a fost doar un scriitor, nu și un intelectual, adică unul care să poată lua distanță față de orgolii și patimi lumești și să se ridice la demnitatea interesului național. Și nici cei în sarcina cărora a căzut îndatorirea selectării și promovării unui lider național nu au fost la înălțimea cerută, lăsându-se furați de „bunătatea” unuia, de vânturile altuia ori ei înșiși intrând într-o competiție acerbă pentru un locușor mai aproape de ciolanul puterii. Aceștia din urmă, veniți în ultima clipă și fiind mai numeroși, au decis prin forța numărului și puterea banală a capacității de solidarizare conjuncturistă multe lucruri din care ni se trag și azi ponoasele, inclusiv instituirea funcției de Președinte.

Ah, da, dar „societatea noastră”?... În lipsa unor tradiții și a unei culturi politice, poporul ori „societatea noastră” a înghițit pe bune ce i s-a „servit” de „sus”, urmând să suporte și azi consecințele.

 

 

Mircea V. Ciobanu

 

Răspunsul mi se pare simplu, chiar la suprafaţă. Preşedintele ţării e o funcţie politică, totuşi. Trebuie să ne obişnuim cu „diviziunea muncii”, altfel alunecăm în amatorism, diletantism şi impostură (fie şi impostură… nobilă). Havel, Lennart Meri, Árpád Göncz, Jelio Jelev au existat ca personalităţi şi chiar figuri distincte ale rezistenţei (politice!) anticomuniste, mult înaintea revoluţiilor democratice din ţările respective. Când a venit etapa baricadelor şi a scrutinelor libere, ei erau deja persoane politice remarcabile, cu biografii de disidenţă demnă, nu erau numai oameni de creaţie. Noi nu i-am avut, astfel încât nici nu putem să ni-i revendicăm acum, „la nevoie”. Pe de altă parte, printre numele care se vehiculau (unele veneau dinspre partidele Alianţei), erau şi intelectuali, şi oameni de creaţie (Gheorghe Duca, Ion Ungureanu, Eugen Doga, Ion Druţă). Nu ştiu însă dacă alegerea din această casetă ar fi însemnat ceea ce se subînţelege în întrebare.

Criteriile de alegere a preşedintelui erau altele. Nicolae Timofti, la momentul desemnării, nu avea, ca evidentă, decât o calitate care chiar conta în ecuaţie: era omul agreat nu numai de „centriştii” de la PLDM şi de la PD, dar şi de „extremele” Ghimpu şi Dodon. Este uimitor că s-a găsit acest om-numitor comun al unor exigenţe şi chiar capricii absolut incompatibile. Cât costă numai „testul statalităţii” lui Dodon! – ce intelectual l-ar fi „susţinut”? Voi întrebaţi despre intelectuali, dar în contextul temporarei „candidaturi” a doamnei... Bacalu (iată că s-a consumat evenimentul şi deja îmi scapă prenumele!) şi al ne-alegerii domniei sale, în consecinţă, unele feministe au şi învinuit parlamentarii de uşoare devieri misogine.

Există, bineînţeles, şi nişte explicaţii la întrebările: de ce nu un intelectual? de ce nu o femeie? etc. Problemele noastre identitare, geopolitica, autosuficienţa noastră ereditară etc. ne deosebesc de ţările… cu alt fel de preşedinţi (or, Parlamentul, cu toate surprizele sale, exprimă, în mare, opinia populaţiei). Dar să nu ne grăbim să bifăm negativ fenomenul Timofti. De când un jurist nu este un intelectual? Şi ce ne mai poate uimi după cei trei preşedinţi pe care i-am avut? Timofti deja strică o „tradiţie”: de a avea preşedinţi exclusiv din vechea nomenclatură a partidului comunist. Ca să nu mai spun că primii trei se succedau într-o regresie catastrofală: din rău în mai rău… În context, nu cred că trebuie să fim excesiv de exigenţi. Mai ales că am fost şi pe muchia alegerii unei... doamne, care după 7 aprilie – când s-a răstit la România şi a ameninţat copii – era poreclită Zina-Carabina. Eu zic să ne mai creştem viitorii preşedinţi… inteligenţi, nu intelectuali. Or, vorba lui Vasile Gârneţ, intelectualul (mai ales, cel implicat în viaţa politică) poate fi şi o (mică/mare) diversiune.

Mi-i mai drag intelectualul ca reper aristocratic al spiritului şi demnităţii umane, decât ca fruntaş al vieţii politice.

 

 

Liliana Armaşu

 

Eu chiar mi-aş dori să văd odată un scriitor în fruntea statului, măcar prin funcţia de preşedinte să mai înnobilăm cumva această păguboasă republică, campioană la eşecuri politice şi nu numai. Mă tem însă că acest lucru nu se va întâmpla prea curând.

În primul rând, pentru că cei care trag sforile în marea politică nu se gândesc niciodată la intelectuali ca la posibile candidaturi pentru posturile-cheie în stat. Oamenii de cultură, în special scriitorii, sunt în cele mai multe cazuri persoane „decorative” într-un partid, angajate doar pentru redactarea sau rostirea unor discursuri populiste în timpul campaniilor electorale, rareori fiind luaţi în calcul la partajarea fotoliilor. Exemplele vorbesc de la sine: astăzi în parlament avem doar un singur om de litere.

De obicei scriitorii, mă refer la cei care-şi merită numele, sunt trataţi ca nişte visători naivi, lipsiţi de spirit pragmatic şi responsabilitate, adică nimănui trebuitori, mai ales în timpurile noastre, când dictează doar cei cu conturi enorme în bancă. Această atitudine se poate vedea uneori şi la scară mai mică, în diverse organizaţii, unde firile mai reflexive, cu mai mult simţ estetic, sunt deseori ţinta ironiilor, rareori încredinţându-li-se funcţii de răspundere. O prejudecată aproape imposibil de combătut, cu toate că un om al scrisului, care ştie să-şi structureze gândurile în mod impecabil, poate fi mult mai lucid şi eficient decât mulţi „aleşi ai poporului”, care nu ştiu nici să-şi ortografieze corect numele.

În al doilea rând, societatea noastră şi-a pierdut, din păcate, încrederea în scriitori încă în perioada când mulţi dintre ei s-au manifestat ca mari apărători ai valorilor naţionale, sub acest stindard fiind aleşi şi realeşi ani la rând în legislativul suprem. Nu toţi au lăsat o amintire frumoasă în urma lor, compromiţându-se printr-o atitudine de multe ori duplicitară: pe de o parte, se declarau mari patrioţi, pe de altă parte, îşi rezolvau interesele personale în cel mai cunoscut şi perfid stil moldovenesc: căpătuindu-se cu averi fabuloase, de-a valma cu mulţi demnitari corupţi, prin mijloace deloc oneste şi demne de statutul unui intelectual.

În altă ordine de idei, trebuie să recunoaştem că nici intelectualii nu dau dovadă de mare solidaritate pentru a promova, din interiorul lor, o personalitate distinctă, pentru a o susţine şi a o încuraja să acţioneze în conformitate cu scopul pe care şi l-a propus. La noi, pare-se, tendinţa e alta: oricare iniţiativă lăudabilă ce vine din partea unui scriitor este contracarată chiar de către colegii săi de breaslă.

Cred că avem destui intelectuali printre noi care ar putea exercita în mod onorabil atribuţiile unui preşedinte, de exemplu, Vitalie Ciobanu, Sorin Hadârcă, Nicu Popescu, Val Butnaru şi mulţi alţii pe care eu s-ar putea să nu-i cunosc, dar ţinând cont de maniera în care se face azi politică în acest îngust perimetru dintre Nistru şi Prut, la nivel superior funcţionând aceleaşi reguli de joc, şmechereşti, ca în piaţa agricolă centrală, nu doresc nimănui dintre cei nominalizaţi „răul” de a ajunge cu orice preţ Preşedinte al Republicii Moldova.

Istoricul Lucian Boia declara într-un interviu publicat nu demult în revista Dilema Veche că intelectualii au rolul de a fi supraveghetorii politicului, criticii actului guvernamental, şi nu realizatorii lui, o misiune care, după părerea mea, este extrem de necesară pentru buna funcţionare a lucrurilor într-o ţară care abia iese din noroiul lipicios al trecutului. Poate mai necesară decât funcţia de preşedinte.

 

 

Nicolae Negru

 

Deşi întârziată, o discuţie pe această temă este interesantă şi necesară pentru oamenii de cultură, pentru scriitori, în primul rând. Se cere precizat totuşi că persoanele la care se referă Contrafort nu erau „outsideri” în politică, ei luptând pe „baricadele” democraţiei, participând la demolarea regimurilor comuniste şi la crearea instituţiilor democratice din ţările lor. Nu trecuseră prin şcoala nomenclaturii, dar aveau experienţa politică a mişcărilor, a organizaţiilor disidente, care rezistaseră în faţa ameninţărilor şi represiunilor.

Spre deosebire de un Ion Druţă, cel mai mediatizat scriitor din RSSM, a cărui „disidenţă” s-a manifestat ocazional, în „detalii” neesenţiale, care nu vizau fundamentul regimului de ocupaţie sovietic, el preferând să-l asiste pe Gorbaciov în perestroika menită să salveze, să „restructureze” sistemul, să-i confere trăsături mai „umane”, Václav Havel, de exemplu, a parcurs o cale lungă şi primejdioasă de disident anticomunist şi antisovietic, ajungând preşedinte al Forumului Civic, mişcare ce şi-a pus scopul să unească toate forţele antitotalitare din Cehoslovacia. Lennart Meri a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular şi ocupase funcţia de ministru de Externe în primul guvern democratic al Estoniei, Árpád Göncz, pe lângă faptul că participase la revoluţia ungară din 1956, fusese fondator şi vicepreşedinte al Alianţei Democraţilor Liberi şi spicher al parlamentului ungar.... Cu alte cuvinte, vorbim despre nişte oameni de cultură, scriitori care nu au profitat de „capitalul moral”, acumulat de-a lungul multor ani de disidenţă anticomunistă, aşteptând pasiv să fie „invitaţi”, să li se propună funcţii înalte, ci s-au implicat şi şi-au asumat roluri politice dificile, de mare responsabilitate.

Un Paul Goma, numit „Soljeniţîn al României”, nu avea cum să devină un Havel al României, dacă a continuat lupta anticomunistă în mod individual, cu aceleaşi mijloace de până la 1989, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic. Ca şi Soljeniţîn, el nu s-a implicat în lupta politică, preferând să rămână în continuare un jucător independent, o înaltă instanţă morală a tranziţiei, un arbitru autoproclamat între putere şi opoziţie, ignorat de ambele părţi.

În societatea moldovenească, schimbarea de regim politic nu a fost însoţită de o revoluţie morală, de o condamnare clară a comunismului, despărţirea de regimul totalitarist producându-se în formă, nu şi în conţinut. De aceea, nu peste mult timp, comuniştii au revenit la guvernare, obţinând peste 50 la sută din votul alegătorilor. E şi vina oamenilor de cultură, a scriitorilor că în RM nu s-a făcut o demarcaţie clară între regimul de ocupaţie sovietic şi ceea ce s-a numit „independenţa RM”. Ca şi Ion Druţă, care a ales să coboare din „carul naţiunii”, pentru a rămâne lângă putere, şi alţi scriitori ai noştri cu „greutate” au preferat să-i asiste pe unii foşti nomenclaturiști în lupta lor pentru putere, decât să concureze cu ei pentru postul suprem în stat. Ar fi fost naiv să ne aşteptăm ca politicienii să cedeze cuiva, în mod dezinteresat, pentru a impresiona, scaunele ocupate de ei.

Cât priveşte situaţia concretă din ultimii ani, când se cerea un preşedinte „apolitic”, „statalist”, şansele unui scriitor de a accede la acest post erau egale cu ale oricărui alt cetăţean al RM. Cu condiţia suplimentară să nu prezinte pericol pentru cariera actualilor lideri politici. Un scriitor care să corespundă unor asemenea criterii nu ar fi greu de identificat. Dar ce rost ar avea?

 

 

Em. Galaicu-Păun

 

(1)917 (ani de) zile

 

De ce Republica Moldova a stat 917 zile fără preşedinte – suficient să punem un 1 în faţă pentru a afla răspunsul: 1917. Este anul care a deturnat secolul XX de pe calea evolutivă pe una radical-revoluţionară. Bolşevicii tocmai dădeau lovitura (de stat!), fasciştii abia urmau să ajungă la putere, dar convergenţa acestor două ideologii extremiste se anunţa deja – la orizontul lui 23 august 1939. La doar un deceniu de la încheierea Pactului Molotov-Ribbentrop avea să se nască viitorul preşedinte al RM, stat care, amintesc o dată în plus, din p.d.v. al dreptului internaţional se trage de la RASSM, şi nu de la Moldova lui Ştefan cel Mare sau a lui Alexandru Ioan Cuza…

Povestea o ştiu de la mai mulţi intelectuali moldoveni din „prima generaţie încălţată”, cei care au mers la şcoală în primul deceniu de după război şi au intrat la facultate în anii ’60: fii şi fiice de ţărani „de la coada vacii/sapei”, majoritatea dintre ei au învăţat carte „pe rupte” – dar literalmente! –, adică „rupând” ceva timp de la muncile din gospodărie, dar şi smulgând pagina 17 (aia cu ştampila instituţiei) din cărţile luate cu împrumut (horribile dictu!) de la biblioteca sătească. Mai mult sau mai puţin îngăduitori câtă vreme odraslele lor îşi făceau temele pentru acasă, aceiaşi părinţi i-ar fi snopit în bătăi să-i fi prins cu „lecturi de plăcere”. Şi atunci, câte un copil mai inteligent, rudă săracă a Voinicului-cel-cu-cartea-în-mână-născut, pur şi simplu rupea pag. 17/18, cu ştampila bibliotecii, prefăcându-se apoi că învaţă din manualul şcolar. De cele mai multe ori, foaia cu pricina era aruncată înainte să fie citită – sute şi mii de pag. 17/18 sacrificate pe altarul cunoaşterii. Paradoxal, tocmai generaţia ’60 avea să aducă „primăvara pragheză” în cultura noastră, după decenii de proletcultism. Şi tot aceşti oameni de două ori culţi (cum ar veni de la culturile agricole la cea a spiritului!), ajunşi în anii ’70-’80 universitari & scriitori, ne-au pus în mâini primele cărţi adevărate, acum cu toate paginile prezente (mai puţin cele scoase de cenzură), doar că… de citit printre rânduri/pe sub masă!

Ei bine, pe când în RSS Moldovenească se mai citea încă „printre rânduri/pe sub masă” (plus minus pag. 17/18 smulsă), în alte ţări ale (GU)LAGărului socialist se scria pe faţă, cu riscul asumat de a nu fi tipărit. (Nu-i mai puţin adevărat că şi la noi au existat câteva cărţi date la cuţit – Descântece de alb şi negru, de Dumitru Matcovschi; Săgeţi, de Petru Cărare; Temerea de obişnuinţă, de Mihail Ion Ciubotaru, la care se adaugă volumul cenzurat al lui Ion Vatamanu, De pe două maluri de război, publicat în cele din urmă cu titlul Măslinul oglindit –, plus câteva scrieri de sertar, mă gândesc în primul rând la jurnalul lui Alexei Marinat, Eu şi lumea, dar şi la romanul lui Vladimir Beşleagă, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon… Totodată, nu pot să nu amintesc că după „linşarea” autorului Poveştii cu cocoşul roşu, de către Ivan Racul şi Valeriu Senic în revista Comunistul, Vasile Vasilache nu a putut publica preţ de 18 ani „ai vacilor slabe”. Ceea ce înseamnă că totuşi s-a putut rezista, în ciuda a toate...) Judecând după amploarea pe care o căpătase fenomenul samizdat-ului, inclusiv în URSS, mesajul scriitorilor disidenţi circula pe contrasens cu cel realist-socialist, iar cultura underground contrabalansa ideologia oficială. Toate astea mai degrabă la Centru – într-o periferie ca a noastră „disidenţii post-factum” scriau la acea oră: „Vin acasă în april/ Mii de rândunici/ În april, în april/ S-a născut Ilici” (versuri tirajate în sute de mii de exemplare şi puse în gura unor copii din clasa întâi care, înainte chiar să înveţe a scrie şi a citi, dădeau cu ochii de ele pe pagina întâi a Abecedarului). Cu riscul de a supăra toată lumea, cred că după zvâcnirea de orgoliu a breslei din anii ’60 (vezi: Anul ’68 – o „Primăvară pragheză” a literaturii române din Basarabia, din Poezia de după poezie), oamenii de cultură „au lăsat-o mai moale” în perioada lui Bodiul, unii (majoritatea) corupţi de regim, alţii (puţini) marginalizaţi sau chiar trecuţi pe linie moartă. Din rândurile cui să alegem atunci un „preşedinte intelectual”?! Fiindcă – vorba vine – „Puţini am fost, mulţi am rămas”!

Sigur, se poate – şi trebuie! – de adus în discuţie numele lui Paul Goma, de departe cel mai cunoscut disident român pe plan mondial. Or, acesta s-a manifestat plenar în România, iar după expulzare, în Occident –„basarabenitatea” sa funciară fiind mai curând una afectivă decât politică. Cel mult, ar fi putut pretinde la Preşedinţia României – din fericire, nu a făcut-o! (Între paranteze amintesc că în 1990 Regele Mihai era în drept să-şi revendice regatul, abdicarea sa din 1947 fiind una forţată…) Şi – nici vorbă de Ion Druţă, omul care s-a vrut „părintele naţiunii” în 1989-1991, dar care ulterior s-a supărat pe neam ca ciobanul pe sat: nu el zicea, în cadrul unei emisiuni televizate, că „ce-i cu atâta luncă a Siretului în manualele noastre şcolare, când şi gurile Volgăi sunt frumoase”?! (Cu el, negreşit că şi Nistru, şi Prut s-ar fi vărsat în Marea Caspică!...) Cine mai rămâne?! Eugen Doga?! Ion Ungureanu?! Nicolae Lupan?!! Fără a le contesta meritele de altădată, nu-l văd pe niciunul dintre ei îmbrăcând costumul de „om de stat”. Ar fi păcat să arate ridicol, după ce că şi-au făcut un nume, fiecare în domeniul lui…

Fatalmente, tot din zona magistraţilor mă aşteptam să emane viitorul preşedinte al RM (nu-i mai puţin adevărat că mizasem pe altcineva), după principiul: „Cui pe cui scoate”. Iar ca lucrurile să fie repuse pe roate, acesta va trebui să înceapă printr-o reformă constituţională. Nu se poate trece peste una ca asta – actualul articol 13 se bate cap în cap cu Imnul de Stat, „Limba noastră”… Ori te dai cu dracul, ori mergi pe mâna părintelui Alexe Mateevici. Alegerea Vă aparţine, domnule Preşedinte ales!

 

 

Vasile Ernu

 

Eu cred că este o problemă falsă. Competenţa politică nu are mare tangenţă cu „competenţa” culturală. A propos, toate numele de mai sus date ca exemplu sînt din fostul spaţiu comunist, şi asta spune ceva. E mult mai greu să-mi daţi astfel de exemple din spaţiul occidental care aparţine sistemului capitalist. De ce? Pentru că în regimul comunist, iar asta s-a extins şi în perioada postcomunistă, intelectualul avea o funcție politică destul de pregnantă prin natura regimului. Funcţia intelectualului era aceea de a legitima sau delegitima regimul. Un disident poate apărea doar în comunism sau în regimuri religioase, nicidecum în capitalism. În perioada postcomunistă această funcţie se diluează pîna la dispariţie, căci în regimul de tip capitalist funcţia intelectualului devine una financiară, ca oricare alt grup social. Dispare acest excepţionalism şi această funcţie. Dacă sîntem atenţi la ce se întîmplă în spaţiul în care se dezvoltă regimurile de orientare neoliberală, vedem că în faţă sînt împinşi aşa-numiţii tehnocraţi: oamenii care au soluţii fermecate la probleme tehnice şi nicidecum politice. Practic, de la Moscova la Bruxelles şi de la Pekin la New York asistăm la acest monopol al tehnocraţilor asupra politicului. Iar Moldova nu face excepţie. De fapt, politicul este monopolizat de nişte oameni care aparent gîndesc apolitic: criza economică, de exemplu, este pentru ei un bancomat care necesită reparat şi nimic mai mult. Politica este însă făcută din întrebări, polemici, dezbateri şi negocieri, iar despre acest lucru tehnocraţii nu ştiu nimic.

Întrebarea pusă de voi este însă legitimă, pentru că ea vizează necesitatea schimbării esenţei regimului. Întrebarea spune, de fapt, că noi simţim nevoia unei umanizări a politicului, adică vrem mai multe întrebări, mai multe polemici, mai multe negocieri... Vrem, de fapt, o politică care să ne reprezinte.

 

 

Maria Şleahtiţchi

 

Mă întreb de unde vine prejudecata că un angajat al justiţiei nu este sau nu poate fi un intelectual? Să fie un semn de vivacitate a defunctului, cum ne iluzionăm noi, homo sovieticus, ascuns printre faldurile colectivului nostru inconştient? De ce în secolele 19 şi 20, dar şi astăzi în atâtea lumi aşezate erau/sunt mari intelectuali, scriitori, ieşiţi din jurisprudenţă sau medicină? Să ne amintim de fondatorii Junimii, care în majoritatea lor au fost şcoliţi în drept, ulterior au practicat avocatura, au fost profesori universitari, mari oameni de cultură, dar şi politicieni, demnitari şi au avut un rol hotărâtor în constituirea statului român modern...

Revenind la subiectul anchetei, aş aminti că personalităţile invocate sunt totuşi din altă perioadă istorică faţă de anul (de graţie) 2012. Aceşti preşedinţi au guvernat într-o perioadă pe drept cuvânt decisivă: anii 1990-2000. Atunci trebuia să reuşim şi noi, în acel deceniu de tranziţie, dar şi de stabilizare a cursului ţărilor emancipate. Aceşti mari intelectuali, parte dintre ei disidenţi politici (deci, oameni de caracter, cu convingeri tari, neşovăielnici – ştiau exact ce au de făcut, nu au renunţat la idealurile lor, nici şi le-au expus negoţului), au asigurat consecvenţa şi coerenţa politicii de ţară, nu de partid, nu de gaşcă, nu de conjunctură, nici de… conjuraţie. Şi noi ce am avut în acel luminat şi obscur deceniu zece al secolului trecut? Am avut personalităţi cu intenţii nobile, intelectuali pur-sânge unii dintre ei, care mai degrabă nu au ştiut cum decât nu li s-a permis să şi le înfăptuiască. Şi am avut intelectuali, unii – scriitori, care, în tandem cu preşedinţi de ţară, au ţinut faţa unor aşa-zise congrese naţionale, legitimându-le mesajul de substituire a valorilor, fără a-şi da seama că nu sunt decât instrumente jetabile – nimic mai mult (vă mai amintiţi de şocul pe care l-am trăit cu acel congres Casa noastră – Republica Moldova?). Intelectualii noştri nu au avut nici consistenţa, nici biografia, nici integritatea personalităţilor invocate în anchetă şi nu avem motive să ne comparăm cu ei. Nici parcursul ţărilor noastre din ultimele două decenii nu suportă comparaţii. Istoria noastră recentă seamănă leit cu cei care ne-au condus şi anturajele lor.

Apoi, şi statutul intelectualului basarabean este destul de subţire. Diagnoza pe care i-o punea Vasile Gârneţ în 2005, în Intelectualul ca diversiune, se adevereşte şi astăzi cu asupra de măsură. Intelectualul de azi a prins gustul unui fel de confort îmburghezit, obţinut din comercializarea mesajului de legitimare a politicului. El şi-a expus pe tarabă marfa şi o dă cu strigare, iar exerciţiile lui sunt livrate la conveier, pentru bani, către comanditar. E cea mai la zi formă de trădare a esenţei intelectualilor. În această situaţie să căutăm un proroc, vorba autorului de imnuri, printre intelectuali? Care, de unde şi – cel mai important! – pentru cine, pentru ce? Să ridice mâna cine are nevoie de adevăraţi intelectuali…

 

 

Vasile Romanciuc

 

Sunt, desigur, mai multe motive. O bună parte a societăţii basarabene rămâne, în continuare, prizonieră a vechii mentalităţi – numai secera şi ciocanul ştiu să conducă o ţară... Aceşti oameni, graţie propagandei furibunde a comuniştilor, nu vor susţine, cel puţin deocamdată, un om de cultură (alfabetul latin... limba română... unirea...). Adevăraţii oameni de cultură sunt purtători de Adevăr, iar la noi, cu regret, Adevărul este... persona non grata. Interesele materiale continuă să se afle în prim-plan... Nu toată lumea conştientizează cât de scump ar putea să ne coste, să zicem, benzina mai ieftină, curentul electric mai ieftin ş. a... Societatea noastră nu are o idee clară despre ceea ce înseamnă interes naţional, lucru care ne-a jucat festa de atâtea ori...

Cred că avem personalităţi culturale remarcabile, inclusiv scriitori, care ar putea aspira la această funcţie. Cu regret, aceeaşi veche poveste ne pune mereu beţe în roate: discordia, invidia. Am mari îndoieli că lumea noastră culturală este pregătită să susţină cu fermitate pe cineva din breaslă: „Ăsta... preşedinte? Ratatul ăsta? Stai să-ţi spun eu cine-i el...”

În fine, indiferent din ce mediu vine preşedintele, important cu adevărat este să fie bine pregătit, un om cu şcoală serioasă, onest, cu demnitate, să se gândească, în primul rând, la neam şi abia pe urmă la neamuri, să nu lupte împotriva poporului care l-a întronat, să facă tot ce este posibil pentru a ne scoate din eterna stare de vasalitate faţă de Kremlin.

 

 

Angela Aramă

 

Din punct de vedere politic, situaţia din Cehoslovacia, Estonia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria în momentul alegerii şefilor de stat menţionaţi era diferită de cea în care se află astăzi Republica Moldova. Perioada de renaştere a conştiinţei naţionale şi a despărţirii de comunism a generat mişcări populare de o mare consistenţă emoţională şi intelectuală. Respectiv, în calitate de lideri s-au afirmat cei care corespundeau vibraţiei sociale a momentului. Se prăbuşea un sistem fondat pe baza unei ideologii sovieto-imperialiste, care a dat fisuri ireversibile. O ideologie, însă, poate fi înlocuită doar prin revoluţia mentalităţii civice. Şi aceasta din urmă poate fi susţinută şi condusă doar de minţi luminate, susceptibile romantismului revoluţionar, dar în acelaşi timp, suficient de curajoase, capabile să inspire speranţa libertăţii. Acest gen de liderism putea fi prestat doar de intelectualii (gânditorii!) care şi-au păstrat o independenţă semnificativă a cugetului şi nu s-au lăsat convinşi, orbiţi de regimul impus pe parcursul deceniilor. Aşa au fost timpurile, aşa au fost conducătorii. Şi în Republica Moldova în acea perioadă, chiar dacă scriitorii (intelectualii de profesie) nu au ajuns să deţină funcţia respectivă, ei au fost cu certitudine forţa motrice în procesul de revalorificare a identităţii noastre, tribunii capabili să inspire mii şi mii de oameni să renunţe la un sistem totalitar perimat.

Şi acum să vedem în ce condiţii a fost (în sfârşit!) ales actualul preşedinte al Republicii Moldova. După ce ideea democraţiei a fost compromisă aproape integral de jocurile interminabile ale politicienilor noştri, speranţa într-o viaţă decentă (noţiune confundată oarecum cu speranţa integrării în comunitatea europeană) a intrat în letargie (ca să nu zic că a murit...). Motivele sunt evidente: lipsa coerenţei decizionale a factorilor politici, inconsistenţa ideii de interes naţional, pentru care nu s-a găsit la timp un compromis rezonabil, neelucidarea fenomenului
„7 aprilie” şi evitarea tragerii la răspundere a celor care au torturat tinerii protestatari, oligarhizarea puterii în stat, inexistenţa alternativei politice... Deci, spre deosebire de anii ’90 ai secolului trecut, situaţia politică actuală din Republica Moldova era una de apatie şi dezamăgire socială greu de supraestimat. Indiferenţa cu care a fost tratat în martie subiectul alegerii şefului statului s-a manifestat printr-o „lehamite” generală, tradusă în fraza: „fie cine o fi, numai să-l aleagă odată!” Deci asta ne-am dorit, asta am primit! Nealimentată de curajul minţii nonconformiste şi emoţia speranţei, ideea naţională moare mult mai repede decât interesul personal. În condiţiile respective nicio promovare a unui om de cultură (poate chiar a unui scriitor), oricât de insistentă, înţeleaptă şi solidară ar fi fost, nu ar fi împins lucrurile mai departe de atât. Preşedintele ales (de altfel ca şi clasa politică în general) reprezintă exact spiritul poporului său. Întotdeauna. Ne place sau nu ne place! Adevărul e gol ca regele din basm: atragem ceea ce suntem.

 

 

Virgil Pâslariuc

 

Cred că acum avem de a face cu un context istoric diferit. Într-adevăr, la începutul anilor 1990, imediat după căderea regimurilor comuniste, într-un şir de state est-central-europene au fost propulsate ca preşedinţi personalităţi culturale marcante, care aveau principala sarcină să gireze prin autoritatea lor trecerea societăţii la democraţie. Ideea era ca acest proces dificil să nu fie administrat de reprezentanţi ai nomenclaturii comuniste, care l-ar fi putut întârzia, denatura sau chiar deturna. Din păcate, ceva asemănător s-a întâmplat în Republica Moldova, iar intelectualii basarabeni tindeau mai degrabă să emuleze modelul politic al unui Radovan Karadžić, decât pe cel al lui Havel, Meri ş.a.

Situaţia de azi este un pic de altă natură. Fiecare guvernare din ultimele două decenii a recrutat intelectuali, însă prestaţia multora dintre ei a lăsat adesea un gust amar, înainte de toate în rândul intelectualităţii, mai ales când aceştia excelau în satisfacerea unor interese personale sau de grup (în RM politica este ceea ce a fost pământul în Evul mediu – sursă a puterii, dar şi a bogăţiei), preferându-le proiectelor ce vizau interesul public (nu întâmplător intelectualii sunt obsedaţi, de la o vreme, de tema trădării). Imaginea intelectualului în solda Puterii, de obicei sclipitor (mai ales în comparaţie cu colegii săi tehnocraţi, mai şterşi de felul lor), dar totodată cinic, arogant şi lipsit de scrupule, a şifonat puternic încrederea societăţii că intelighenţia ar fi capabilă să ofere lideri politici de calitate. De aceea, nici clasa politică şi nici societatea civilă, aşa cum au arătat evenimentele din ultimul timp, nu au fost entuziasmate de candidaturi din rândul „oamenilor culturii”.

Dar problema nu ţine doar de persoane, ci vizează rosturile „boierimii minţii” de la noi. Faptul că intelectualitatea însăşi a rămas indiferentă în identificarea şi înaintarea unei candidaturi din rândurile sale (a avut la dispoziţie 917 zile!) mă înclină să cred că ea se află într-o stare de ataraxie, ce izvorăşte dintr-o profundă criză identitară proprie. De altfel, sunt foarte tentat să cred că anume aceasta, la rândul ei, generează criza identitară din RM sub aspect naţional (şi nu invers!), deoarece anume intelighenţia este acea care articulează la nivel discursiv marile proiecte naţionale şi sociale. Intelectualitatea nu mai este şi nici nu mai poate fi ceea ce a fost acum 20-30 de ani. Nu mai are nici prestigiul social, dar nici statutul pe care l-a avut odinioară. În mare parte de această stare de lucruri este responsabilă intelighenţia noastră (în societăţile cu intelectualitate puternică ţapul ispăşitor, de obicei, este… statul!), care pare să trăiască mai mult cu iluziile (şi lozincile!) trecutului, nefiind capabilă să accepte că lucrurile nu mai pot merge la nesfârşit pe vechi şi că ar trebui să se schimbe. Societatea noastră are nevoie de o „clasă creativă” în termenii descrişi de Richard Florida (care, se pare, se cristalizează şi la noi), o intelectualitate nouă, capabilă să ţină mâna pe pulsul dezvoltării, modernizării, capabilă să spună lucrurilor pe nume, să formuleze clar nişte proiecte naţionale viabile şi fiabile etc. Abia atunci intelighenţia noastră îşi va îndreptăţi rosturile şi va putea pretinde la refacerea prestigiului social. Abia atunci vom putea da un „rege-filosof”…

 

 

Alexandru Tabac

 

Pentru că Republica Moldova trăieşte concomitent mai multe vieţi, pentru că există un dispreţ faţă de actul cultural autentic, pentru că intelectualul a fost compromis şi s-a lăsat compromis de-a lungul timpului, pentru că rareori şi-a manifestat o poziţie, alta decât cea oficială (am în vedere etapa de până la obţinerea Independenţei, dar rămâne valabil oarecum şi după). Începând cu perioada sovietică, locul omului de cultură a fost luat de secretarul de partid, de mulgătoare şi de muncitorul necalificat. Cine era ridicat în slăvi, cui i se aduceau omagii elucubrante? În Basarabia, intelectualul sadea e perceput, şi trebuie să o spunem, ca o deviere de la o normă consfinţită tacit, ca o bizarerie. Iar culpa care i se atribuie de fiecare dată e o consecinţă a subordonării acestuia de către politic.

Iată câteva titluri ce semnalează această predispoziţie a intelectualului basarabean: Sex & Perestroika, Ni héros, ni traîtres, Intelectualul ca diversiune… Bineînţeles, ar fi o eroare să blamăm intelectualitatea, rolul pe care l-a jucat în perioada de renaştere naţională e de necontestat. Însă o societate în care nivelul de cultură se păstrează scăzut (şi intact) alimentează ignoranţa, indiferenţa şi intoleranţa. De ce Voronin rămâne încă un personaj politic carismatic şi continuă să aibă priză la public, în ciuda unui limbaj prolix şi vulgar, îmbâcsit de rusisme, în care abundă greşelile de exprimare şi care reflectă, pe deasupra, deficienţe de gândire? Să ne imaginăm că le-ar vorbi moldovenilor Oleg Serebrian. Şi ar avea multe să ne spună...

Ne place sau nu, alegerea preşedintelui a avut loc (din nou) printr-un compromis, cele trei voturi ale grupului Dodon şi condiţiile (paradoxale) înaintate de acesta (statalitatea, în esenţă, e un lucru pozitiv, dacă nu ar fi coroborată cu o atitudine românofobă, excesiv rusofilă şi  antieuropeană) au deblocat, deocamdată, impasul politic.

Totuşi, e de remarcat faptul că noul preşedinte vorbeşte limba română şi că îl citează pe Neagu Djuvara (care într-adevăr cunoaşte istoria neamului nostru) într-un interviu acordat ziarului Timpul.

 

 

Alexandru Solcan

 

Povara șanselor ratate 

 

O analiză exhaustivă a problemei pe care o ridicați impune o abordare dintr-o perspectivă cel puțin tridimensională: elita intelectuală – elita politică – procesele politice în perioada de apariție și evoluție a Republicii Moldova.

Plasarea intelectualității în avangarda proceselor de schimbare politică a fost caracteristică primei etape de democratizare a societăților din țările fostului „lagăr socialist”. Nu a făcut o excepție nici R. Moldova. Anume intelectualitatea a fost promotoarea schimbării inițiate la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, schimbării înțelese la început ca democratizare și liberalizare, iar mai apoi ca suveranitate și independență, procese care, în condițiile noastre, în scurt timp s-au suprapus. Aceasta a constituit faza romantică a schimbării, cea a speranțelor și a bunelor intenții, când fiecare venea cu propria înțelegere a democrației și libertății, dar care, în linii generale, era una superficială și pe alocuri eronată.

Problemele au apărut imediat ce așteptările exagerate provocate de mentalitatea paternalistă a marii majorități a populației, formate în cadrul unui sistem totalitar comunist, nu au fost îndreptățite. Creditul de încredere acordat de populație noii clase politice, folosit ineficient, s-a epuizat în timp. Libertățile democratice nu au fost susținute de reforme economice reale. Nemulțumirile creșteau pe măsura pauperizării marii părți a populației. Între timp, în vârful piramidei puterii se reinstalase o parte din fosta nomenclatură comunistă, care reușise să însușească discursul democratic. Cu toate acestea, în memoria colectivă, intelectualitatea a rămas asociată cu reformele nefinalizate sau eșuate, căzând în dizgrația unei bune părți din populație.

La schimbarea de generații, care s-a produs treptat pe fundalul unei crize generale a elitelor, a avut de suferit mai mult elita intelectuală, și anume cea de creație. Majoritatea exponenților săi nu s-au mai regăsit în politică și în noua lume care se contura.

A urmat perioada deziluziilor și de revenire a comunismului prin promovarea unei retorici ipocrite de exploatare a nostalgiilor. Este etapa contra democrației și începutul oligarhizării politicului. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au constituit deznodământul firesc al unui regim uzat moral și fizic.

Odată cu cel de-al doilea val al democratizării care a urmat, intelectualitatea nu și-a mai recuperat locul și rolul în procesele politice. Noua elită conducătoare vine din sfera politicului sau din domeniile apropiate: business, drept, economie. Reprezentanții intelectualității de creație și academice, cu unele excepții, nu se mai regăsesc pe Olimpul politic de la Chișinău.

Procese similare s-au produs și în alte țări. Acolo ele par firești: în fața elitei politice stăteau obiectivele următoarei etape – consolidarea democratică. Se impunea și o altă componență a elitei politice. La noi, însă, marginalizarea intelectualității de creație în cadrul elitei diriguitoare pare a fi prețul achitat pentru șansele ratate, odată ce obiectivele au rămas în mare parte aceleași, legate de faza incipientă de democratizare a societății.

 

 

Nicolae Spătaru

 

În Basarabia, cu părere de rău, în timpul terorii comuniste nu am avut intelectuali pentru care apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale să devină o prioritate a existenţei lor. Nu am avut disidenţi politici, dar nici oameni de artă care să fi rezistat (măcar) prin cultură. Unii (foarte puţini) au încercat să-şi păstreze statutul de om, nu au participat la campania totalitară de măcinare a sufletelor şi minţilor. Dar şi „evaziunea” era pedepsită. Sau faptul de a-ţi face onest datoria, de a spune unele adevăruri. De a pleda pentru ca unei litere chirilice să i se pună o „căciuliţă”, să sune mai româneşte. Şi multe alte lucruri care, privite retrospectiv, par insignifiante.

Majoritatea celora care s-au plasat în fruntea mişcării de eliberare naţională, la sfârşitul anilor ’80, abia de coborâseră (dacă coborâseră?!) din prezidiile comuniste. Aveau tolbele pline de concesii, trădări, angajamente semnate cu KGB. Ei, de fapt, nici nu-şi propuseseră să adere la revoluţia anticomunistă, ci, pur şi simplu, au îmbrăţişat, oportunist, mişcarea pentru perestroika, iniţiată de PCUS. În cele din urmă, această stratagemă de manipulare a maselor a scăpat de sub control, „degenerând” într-o mişcare de renaştere naţională. Intelectualii noştri „aranjaţi cu sistemul” n-au suferit pentru ideea de libertate şi de adevăr, precum Václav Havel, care, după suprimarea Primăverii de la Praga din 1968, a făcut puşcărie, a fost interzis în teatrele din Cehoslovacia, şi-a pierdut dreptul la semnătură. Pentru a supravieţui, curajosul scriitor a lucrat la o fabrică de bere ca muncitor necalificat. El n-a compus scenarii pentru nunţile comsomoliste, n-a închinat poeme partidului. Havel nu se temea de „pisica Securităţii”, nu avea la dosar angajamente semnate cu Securitatea cehoslovacă sau rusă.

Mulţi intelectuali (scriitori) basarabeni ar fi devenit poate nişte luptători autentici pentru drepturile românilor dintre Prut şi Nistru (şi, de ce nu, şi viitori preşedinţi), dar dosarele lor mai stau şi astăzi „de veghe” la Tiraspol. Aceşti confraţi încă nu au dezlegare să fie liberi... Ei au luat toate premiile posibile ale imperiului comunist, apoi au „umflat” toate premiile tânărului stat moldav. Abilii noştri patrioţi au ajuns primii la Bucureşti şi au pretins că ei sunt cei mai mari români, cei mai înflăcăraţi unionişti. Iar Bucureştiul, crezând în lacrimi prefăcute, le-a oferit, generos, cele mai prestigioase titluri şi cele mai consistente recompense. Farsorii ideii naţionale au confiscat ideea de românism, au băgat mişcarea de renaştere naţională într-un cerc vicios. Pentru cât timp? 

 

 

Vladimir Bulat

 

Dar cînd a avut RSSM/RM un preşedinte intelectual, o conştiinţă mai mult decît birocratică, cu viziuni şi doctrine social-liberale? Dacă nu e o tradiţie în acest sens, nici nu poate din senin să apară un model. Pentru că nimic nu-l pregăteşte, nimic nu-l îndrituieşte, nici nu-l susţine. În altă ordine de idei, oare însuşi gîndul că un intelectual trebuie să preia pîrghiile puterii în stat nu este de sorginte postcomunistă, mult prea recentă?

Ce contează cu adevărat acum este că RM a intrat în normalitatea lucrurilor, că are un preşedinte, şi că acesta trebuie să fie exact ce nu a fost predecesorul său – un reprezentant al voinţei parlamentului şi a guvernului, nicidecum invers, cum a fost pe vremea celui care astăzi nu doreşte să se împace cu statutul de pensionar şi de învins definitiv.

În fond, avem în faţă un anonim, şi de domnia sa depinde dacă va rămîne astfel sau peste scurtă vreme îl vom percepe ca pe o personalitate politică competentă, serioasă şi demnă de statutul cu care a fost învestită. Predicţiile în acest domeniu nu pot fi decît hazardate şi contraproductive. Deocamdată. 

 

 

Anatol Moraru

 

Întrebarea trebuie adresată, mai întîi de toate, factorilor decizionali: liderilor AIE care au stabilit (la limita răbdării) candidatura şi deputaţilor votanţi. Faptul că numele lui Nicolae Timofti a apărut în cîmpul atenţiei publice abia în săptămîna alegerilor este un indiciu (şi nu indic, cum pronunţa madame Ostapciuc) al calităţii clasei politice, dar şi, în aceeaşi măsură, al „societăţii civile” de la noi. Liderii AIE au neglijat ostentativ şi aproape cinic tensiunile şi aşteptările norodului, dar şi comunitatea e de vină că nu a pus presiunea necesară. Un deficit de eficienţă l-a înregistrat şi presa, care n-a propus opiniei publice şi n-a luat în dezbatere candidaturile unor „regi-filosofi”, de îndată ce M. Lupu a renunţat oficial să mai aspire la scaunul domniei.

Chiar dacă legile junglei politice postcomuniste acordă, cum observăm, şanse minime intelectualilor rafinaţi, aceştia se pot impune şi în spaţiul estic european. Exemplele Václav Havel, Árpád Göncz, Lennart Meri, Dobrica Ćosić şi Jelio Jelev sunt mai mult decît relevante, dar, deocamdată, puţin posibile în R. Moldova. Or, trebuie să ne amintim numaidecît de ţăranii noştri supăraţi tare pe scriitorii care le-au adus „limbă română şi alfabet latin”, după care fapt epocal plugarilor a început să „le meargă rău în toate”. Mă tem că o bună parte a societăţii noastre, şi casta parlamentară aşijderea, nu e tocmai dispusă/pregătită să accepte un preşedinte intelectual. Mai degrabă de popularitate se va bucura un individ de teapa lui V. Voronin: autoritar, insolent, tupeist, prorus, practicînd un limbaj la limita decenţei, adică un comunist.

Am impresia că povestea asta cu un preşedinte de vis pare să fie contraindicată românilor… E destul să ne fixăm lentilele pe istoria României din ultimele decenii, ca să constatăm că „aparatcikul” Ion Iliescu şi „fiara politică” Traian Băsescu au fost preferaţii electoratului în cîte două rînduri, poate şi pentru că profesorul universitar Emil Constantinescu nu a confirmat în totalitate.

În concluzie, un preşedinte intelectual în R. Moldova este, cred, un proiect de viitor, un subiect pe care presa, şi cea literară la fel, ar trebui să-l dezbată în următorii 4 ani, adică în tot timpul mandatului preşedintelui Timofti.

Fireşte că există şi se va/vor găsi candidatura/candidaturile potrivite, dar oricît de solidari ar fi intelectualii ţării... electoratul trebuie instruit.

 

 

Grigore Chiper

 

Înainte de a discuta şansele intelectualilor la fotoliul de preşedinte al statului este util a preciza despre care intelectuali putem vorbi. Există intelectuali care ocupă posturi administrative, intelectualii-funcţionari, şi cei care nu ocupă nicio funcţie. Într-o societate fără cititori, cum e Republica Moldova, intelectualul-funcţionar are un avans considerabil comparativ cu cel care mizează pe lucrul operei.

Îi putem include pe toţi intelectualii (ingineri, profesori, medici, jurişti etc.)? În acest sens larg, dl Timofti este un intelectual. Sau ne limităm doar la intelectualii creatori şi formatori de opinie? Dar pentru că autorii anchetei au pomenit numele lui Václav Havel, probabil că se are în vedere anume acest tip de intelectual, intelectualul într-un sens restrâns, intelectualul provenit din sfera creaţiei, intelectualul-simbol. Dar şi aici lucrurile sunt cam lămurite. Pentru a avea un astfel de intelectual  este necesar a fi îndeplinite (cel puţin) două condiţii:

1) Trebuie să avem un intelectual de o talie apropiată de cea a marelui scriitor şi a marii conştiinţe cehe. Această personalitate notorie trebuie să aibă un prestigiu internaţional. Cu cât ţara este mai înapoiată cu atât e mai mare rolul acestui prestigiu străin. Asemenea figuri se impun de obicei în epocile de agitaţie socială profundă. Noi am traversat un timp zbuciumat la sfârşitul anilor ’80 - începutul anilor ’90 şi am avut în calitate de preşedinţi pe Snegur şi Lucinschi.

2) Pentru a putea promova un preşedinte intelectual trebuie ca acesta să fie ales de întreg poporul. Altminteri, sistemul nu va permite pătrunderea „intrusului”. Într-o tradiţie bazată pe nepotism şi cumătrism nu te poţi aştepta la spectaculoase şi largi deschideri. Toate sistemele basarabene sunt extrem de închise. Iar politicul e hârtia de turnesol a societăţii.

Mai trebuie semnalată o contradicţie: nimeni nu se poate impune pe arena internaţională dacă nu împărtăşeşte şi nu promovează valorile occidentale. Dacă admitem că va răsări, într-un timp proxim, o personalitate locală care va răzbate pe plan internaţional, mesajul său va fi auzit insuficient acasă, unde aderenţa la valorile europene este deocamdată slabă.

Sunt realizabile aceste condiţii? Nu. Mai grav: contradicţiile sunt departe de a se încheia aici.

 

Vitalie Ciobanu

 

Intelectualii nu au făcut niciodată casă bună cu politica: a fost un complex de atracție și respingere, care a sfârșit de cele mai multe ori în dezgust. De aici poate începe o dezbatere pe tema  angajării intelectualilor. Există momente în istorie când recursul la oamenii de spirit, la filozofi și artiști, ca purtători ai unor valori imperisabile, reprezintă o necesitate vitală. După o jumătate de secol de comunism, doar intelectualii civici au putut oferi o busolă. Capitalul lor de credibilitate părea nelimitat.

Însă a înfrunta o tiranie din postura de opozant și a guverna într-un sistem democratic sunt lucruri diferite. În primul caz ți se cere curaj, sacrificiu, dăruire de sine. În cel de-al doilea – talentul de a specula conjuncturile, abilități manageriale, virtuți de negociator. Scriitorii basarabeni, neconvingători ca opozanți antisovietici, au clacat și în rolul de  călăuze democratice. Dar chiar și foști mari disidenți, deveniți oameni de stat iluștri, pe care i-am citat în textul anchetei, au avut trasee politice sinuoase, începând cu Václav Havel, căruia i se reproșează, de pildă, că nu a știut să prevină dezmembrarea Cehoslovaciei (a se vedea recentul său volum de memorii, apărut și în limba română – o confesiune tulburătoare despre cât de controversat poate ajunge un președinte-intelectual și cât de inconfortabil și scandalizat de această ipostază se simte el însuși). Havel a rămas o lumină. Dobrica Ćosić, în schimb, a sfârșit prin a fi unul dintre artizanii ideologici ai „Serbiei Mari”, prefațând crimele lui Milosević.

Semnificativă în contextul a ceea ce discutăm mi se pare și scurta experiență politică de sens contrar a lui Mario Vargas Llosa, povestită de el în volumul Peștele în apă. Nu știu ce fel de președinte ar fi avut Peru în persoana lui Llosa (victoriosul său contracandidat, Fujimori, a fost un infractor odios), dar literatura universală a avut în mod cert de câștigat grație acestui eșec politic.

Democrația pe care am redobândit-o în Republica Moldova după 8 ani de autoritarism neocomunist și-a arătat, prea repede, chipul desfigurat de corupție, lăcomie, minciună, duplicitate. „Opereta” alegerii șefului statului a fost vârful acestui spectacol dizgrațios, care a băgat în fibrilație o țară întreagă. Nu ajunge să scapi de o dictatură ca să instaurezi automat o societate mai bună și mai dreaptă – aceasta e lecția ultimilor doi ani și jumătate de guvernare a Alianței pentru Integrare Europeană și, de fapt, principala concluzie a celor două decenii de independență post-sovietică. Intelectualii nu sunt buni la combinații politicianiste: au prea multe scrupule și prea puțin cinism. Un om de spirit va intra inevitabil în conflict cu o asemenea înţelegere a democrației.

În lumea prădătorilor politici în care trăim, discursul despre valori, ca și refuzul de a cădea în plasa oricărui aventurier care ne exploatează buna-credință, mai poate reabilita breasla gânditorilor. Efortul educațional, pledoaria pentru drepturile individuale, respectul diferenței, moralitatea în gestiunea treburilor publice sunt „motoarele” europenizării, forța care va scoate din marasm Basarabia. Nu politicienii vor contribui la schimbarea mentalităților, ci oamenii de cultură. Însă nimeni dintre ei să nu se aștepte ca poporul să le mulțumească.