Filosoful francez Oscar Brenifier organizează, de aproape 20 de ani, împreună cu soția și colaboratoarea sa, Isabelle Millon, o serie de seminare intensive rezidențiale, în cadrul cărora participanții – cu formație filosofică academică sau nu – exersează o serie de abilități fundamentale de gândire: problematizarea, conceptualizarea, analiza, argumentarea etc. La fel de important este și procesul prin care participanții la seminar își cultivă o serie de atitudini mentale ce ancorează aceste abilități: detașarea, curajul intelectual, deschiderea, distanța critică.
Între 20 și 40 de persoane se adună, în fiecare iarnă și în fiecare vară, în spațiul pus cu generozitate la dispoziție de familia Brenifier, pentru o săptămână de discuții, de la 9 dimineața până la miezul nopții. Am participat și eu la ultimele 3 seminare de acest gen, cel mai recent – în perioada 5-10 martie 2018. E vorba de o practică asumat comunitară, care are multe puncte de tangență atât cu filosofia antică – reperul lui Brenifier este dialogul socratic –, cât și cu tradițiile spirituale. În situația în care filosofia academică, supraspecializată și cu arii restrânse de interes ale fiecărui cercetător, riscă să devină irelevantă pentru preocupările celor din afara mediului universitar (sau chiar din afara unei arii înguste de specializare), „practica filosofică” ilustrată de Brenifier, în bună tradiție socratică sau carteziană, este profund egalitară. 
În măsura în care participanții sunt dispuși să-și examineze critic punctele de vedere expuse (cu o metaforă pe care o folosește deseori Brenifier, să taie cordonul ombilical dintre ceea ce spun și ceea ce au vrut să spună și să învețe să-și observe fiecare replică detașat, de la distanță), ei învață să poarte, împreună, o conversație investigativă. Elementele esențiale ale acestui proces sunt curiozitatea intelectuală, lipsa grabei – disponibilitatea de a lucra lent, uneori o singură propoziție fiind examinată de grup timp de o oră întreagă – , încrederea în procesul de investigare în comun, ghidată de o persoană ce pune întrebări în manieră socratică, precum și în „simțul comun” – ideea că rațiunea este un bun „egal distribuit”, și că, în principiu, oricine este capabil să examineze o idee atunci când se detașează de prejudecăți, de „subiectivitatea rea”, cum o numește Hegel.
La aceste seminare vin participanți din lumea întreagă – din China până în Irlanda, Australia sau Iran – pentru a gândi împreună timp de o săptămână. „Materialul” asupra căruia se lucrează variază de la ședință la ședință – uneori e vorba de parabole orientale, alteori sunt texte de câteva propoziții formulate de participanții înșiși, un fragment din vreun filosof clasic, o întrebare propusă de moderator, la care fiecare participant formulează câte trei variante de răspuns, fiecare din ele susținută printr-un argument, sau, în exercițiile de „consultație filosofică” individuală, o întrebare formulată de participantul însuși.
Unul dintre paradoxurile pe care le folosește Brenifier pentru a descrie natura acestei practici e „subiectul nu este subiectul, ci subiectul”. Adică, ceea ce ne interesează în primul rând, atunci când ne ocupăm de practica filosofică, nu e tema despre care se vorbește, ci persoana cu care avem de-a face. În desfășurarea propriu-zisă a dialogului, se oscilează, de fapt, între planul conținutului de idei expus de participanți și planul subiectivității acestora. Fiecare dintre ele e folosit pentru a arunca lumină asupra celuilalt. În examinarea ideilor, se urmărește coerența lor logică și măsura în care ele pot face față unei obiecții sau unui contra-exemplu. În același timp, se insistă mereu asupra celuilalt aspect – „dat fiind că avem o persoană care ne propune această idee, formulată anume în acest fel, ce putem să spunem despre ea?” – , aspectul ce poate fi numit „psihologizant” sau „subiectiv”. Fiecare idee pe care o susținem – și fiecare greșeală de argumentare pe care o facem – spune ceva despre noi și, în cadrul lucrului în grup, descoperim ceva nou despre noi înșine. Începem să ne vedem dintr-o parte – detașat, așa cum ne văd ceilalți. Învățăm să ne tratăm pe noi înșine ca și cum am fi un altul.
Instrumentul esențial folosit în cadrul seminarului pentru a cultiva aceste atitudini și abilități este „atelierul” – o ședință în grup de o oră și jumătate sau două, dedicată unei singure teme sau unui singur exercițiu, facilitată de un practician cu oarecare experiență, dar orice participant care vrea să se testeze poate încerca și el să modereze un asemenea atelier. De obicei, se lucrează asupra materialului produs de participanții înșiși – pe câteva rânduri de text care sunt transcrise pe un flip-chart – și întrebarea favorită a facilitatorului este „cine vede o problemă aici?”, după care urmează verificarea obiecției propuse și a măsurii în care ea se susține, încurajând replici concise și clare. Acest model poate fi transferat, cu modificări minimale, într-o sală de curs din școală sau universitate, sau în ședințele de lucru din cadrul altei instituții. O zi de „muncă” în seminarul lui Brenifier oferă o succesiune de asemenea ateliere, cu mici pauze între ele, până noaptea târziu. Ultima sesiune a serii este o demonstrație a practicii de „consultație filosofică” – un dialog public între Oscar Brenifier și câte un participant care se oferă voluntar. De obicei, se pornește de la o întrebare personală pe care și-o pune „clientul”, iar „filosoful” îl ghidează, printr-o succesiune de întrebări, spre o înțelegere mai aprofundată a „subiectului” în acest dublu sens – atât tema despre care e vorba, cât și propria subiectivitate. Procesul de investigare continuă, informal, și în pauzele dintre sesiuni – câte 4-5 participanți, cu câte o ceașcă de cafea sau ceai în mână, exersează, afară, punerea de întrebări înainte de următorul atelier.
O săptămână de gândit împreună, ca parte a unui grup, înseamnă stabilirea unor relații de încredere între participanți. Nu e intimitatea creată de „împărtășirea de povești” sau cea a empatiei, ci bucuria intelectuală a investigării în comun a unei teme, însoțită de asimilarea, din ce în ce mai aprofundată, a unei metode de lucru ce îți permite, după aceea, să discuți în mod riguros o idee, împreună cu alții sau de unul singur, imaginându-ți un interlocutor, internalizând, de fapt, postura celui care chestionează. Presupun că ceva similar se întâmpla și în școlile antice de filosofie – în discuțiile de la stoa poikile sau din Academia lui Platon.