Tema deportărilor, un Holocaust al românilor basarabeni şi bucovineni, e tot mai solicitată, inclusiv pentru a fi introdusă în manualele şcolare, iar cititorii, prin gura bibliotecarilor, caută cărţi „la temă”. Am spune că Liliana Corobca răspunde, astfel, unei solicitări, intrând totodată în concurenţă cu volumele de memorialistică deja editate. Aici cea mai bună rămâne a fi cartea Aniţei Nandriş 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă, dar există, între altele, şi o carte-document îngrijită de autoarea pe care o recenzăm: Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia. („Concurenţa” e spre binele cititorului: „Povestea mea trebuie s-o întâlnească pe a ta”, spune eroina – sau autoarea? – într-un final.) 
Cartea, descriind itinerarul unui calvar şi intitulată emblematic: Capătul drumului, începe greu (amintirile nu se dau uşor povestite, precum nu se voiau duşi pe tărâmuri străine protagoniştii cărţii), cu o abundenţă de informaţii statistice, emise de un narator omniscient sau, mai curând, de un comentator extra-narativ (de un cercetător al arhivelor, da), cu enumerări de fapte istorice şi date enciclopedice. Povestea ar fi câştigat în expresie şi dinamism dacă începea ex-abrupto, de undeva de pe la mijlocul primului capitol, cu – eventuale  – flashback-uri, pe parcurs. Mai ales că textul e construit pe structura capricioasă a unor amintiri, neobligatoriu liniar-cronologice.
Autoarea nu îşi propune să scrie un roman-document (asta ne face să trecem peste unele inconsecvenţe, inexactităţi, aproximări), ci un roman-mărturisire. O carte de acest gen, în care povestitorul este personajul însuşi, trebuie citită chiar prin această prismă, deformatoare de detalii, dar autentică în trăirea şi percepţia naratorului, cu propriul sistem de valori şi cu versatila construcţie a memoriei. Conştienţi de această formulă (mentală şi narativă), cartea va începe, câte puţin, să ni se închege convingător. 
Desprindem, treptat, structura discursului construit pe memorie: mai întâi, o canava dreaptă şi consecutivă (orice structură şi ordonare deformează esenţa, sugera Barthes), ca drumul de fier pe care personajele cărţii sunt duse din Bucovina ocupată de sovietici în Kazahstanul de Nord (aici spaţiul, întins, dictează deja un alt ritm, negrăbit, larg, precum stepa nemărginită şi râurile siberiene, late cât o mare, dar cu vârtejuri omucigaşe); iar apoi revenirea la matcă, recuperarea fiinţei şi a tradiţiilor. Povestea fiind segmentată în micronuvele tematice (care ar putea să aibă şi titluri: Hora în stepă; Cartoful; Oaia moartă; Pâinea; Pescuitul sau „Smert’-Reka”; Motanul salvator; Pocăinţă şi iertare; Povestea câinilor fără stăpâni; Botezul în era ateilor etc.), întrerupte de digresiuni lirice: poveşti, rugăciuni şi doine despre destinul deportaţilor.
Istoria e simplă. Protagonista, Ana Blajinschi (în fapt, tăinuind un nume emblematic: „Blajina”), îi povesteşte strănepoatei calvarul deportării din 13 iunie 1941 (primul val, cel politic) al familiei sale. Textul de pe ultima copertă anunţase o naraţiune pură şi singurul artefact părea a fi „inventarea” naratorului. Dar intrarea în carte e un adevărat poem: „La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta şi în toate părţile, cer, numai cer! […] Mai departe nu există cale ferată, aici s-a terminat. Iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului cel blestemat, ne-au lepădat, ne-au aruncat fix în cer. De parcă Dumnezeu a auzit rugăciunile noastre repetate şi, după o lună de chinuri, ne-a îndreptat aici, în raiul acesta ceresc, fără margini. […] Atâta aer pentru plămânii noştri ofiliţi şi atâta frumuseţe pentru îndureraţii noştri ochi după înghesuiala şi întunecimea din vagon!” Drumul spre infern se aşternuse mai oribil decât infernul. 
Intrarea, ce părea un preludiu liric, s-a dovedit a fi un camerton, textul integral fiind mai curând un poem (generalizant) despre deportări, nu o poveste particulară. Protagonista nu atât povesteşte, cât îşi cântă patimile. Uneori această tristă cântare ia forma unor rugăciuni/ psalmi, exerciţii elegiace: „Doamne al îndurărilor, coboară şi spre noi mâna ta cea bună şi mângâie tu, Doamne, zbuciumatul nostru suflet. Nu vrem să murim la marginea căii ferate, Doamne! N-am vrea să fim aruncaţi din tren, ca nişte saci de cartofi, fără lumânare, fără cruce la căpătâi. Îngropaţi creştineşte am vrea să fim, Doamne, dacă nu pe pământul nostru, alături de cei din neamul nostru, măcar, când o conteni drumul, undeva pe un pământ cu creştini. […] Alungă, Doamne, umbrele, otrava, miasmele din jurul nostru, dă-ne un strop din Lumina Ta, Doamne, un strop de aer!...”
Unele digresiuni sunt nişte citate, cântece (compuse, bineînţeles, mai târziu, nepotrivite timpului naraţiunii, dar adecvate timpului relatării), unele fiind un fel de blesteme cântate: „Trenule, n-ai avea parte nici de şine, nici de roate,/ Că ne-ai dus tare departe, în neagra străinătate, of, of! […] Ne-au dus în ţara păgână din frumoasa Bucovină,/ În ţara înstrăinată, să nu venim niciodată,/ Să ne pierdem prin străini, pentru că suntem români./ Foaie verde magheran, ne-am trezit în Kazahstan./ Corbu-şi are puii lui, noi eram ai nimănui,/ Of, of!” Din acelaşi gen de texte intercalate fac parte şi bocetele, alese şi ele pe criteriul poeticităţii: „Scoală, maică, şi ni-i spune cum îi drumu-n ceea lume?/ Tare-i lung şi coturos, cine-a mers nu s-a întors,/ Tare-i lung şi cotigit, cine-a mers n-a mai venit!/ Fă-te-o pasăre de vânt, zboar-afară din pământ,/ Fă-te-o pasăre frumoasă şi haidem la noi acasă!”
Uneori naraţiunea se converteşte subit într-un fel de poveste comună, nu doar ritmată, ci şi naiv-rimată, ca un cântec de lume: „Antonică, Antonică, inima-mi bate cu frică. Şi mai simt, al meu bărbat, că-n belea ne-au cam băgat. […] Îţi zic, ceva nu-i curat. Dar Anton nu m-a ascultat, în biserică a intrat şi s-a pus pe cununat. Comisia a aflat, o văzut ce s-o întâmplat. A notat, a consemnat, martorii au confirmat. Finii noştri au semnat că Anton e vinovat”, ca să revină, tot atât de brusc, la discursul liber. Banalizarea limbajului prin „rimare artistică” e greu de justificat, dar responsabilitatea de structura narativă se pune pe capriciile personajului-narator: el e cel care schimbă cursul naraţiunii, temele, perspectivele, registrul.
Frecvent este intertextualizată creaţia populară orală. Poveştile, ghicitorile, cântecele populare sunt manualele după care copiii exilaţilor păstrează memoria tribului. Întregul roman e o istorie a marii migraţii a popoarelor indezirabile sistemului (nu doar românii basarabeni şi bucovineni). Basmele aveau funcţii magice şi puteri miraculoase: „când povestea s-a sfârşit, trenul s-a oprit, uşile vagoanelor s-au deschis, am primit apă, câteva căldări! Pâine am primit, câte o felie…”. Sau: „Când ne pregăteam de culcare şi doream să ne odihnim, lăsam povestea nespusă, ca focul pâlpâind în vatră”. Poveştile (re-povestite şi… re-compuse) încep să se identifice cu salvarea. Ca roman exemplar, al exodului şi al formării, povestea conţine in nuce (şi) istoria de milenii a genezei şi evoluţiei genului narativ. Iar viaţa continuă atât timp cât continuă povestea. 
Amănuntele ce urmează după poemul de început, cu detalii luate din arhive (nu reproduse de memoria bătrânei, nici de impresiile copilului de atunci), riscă să sastisească cititorul, cartea fiind inegală în secvenţele ei, unele episoade impresionând, altele plictisind. Iar cele mai impresionante nefiind neapărat cele pline de dramatism, ci poate vreo digresiune, cum e parabola despre câinii (din epoca „tranziţiei”) lăsaţi fără stăpân. Unele inconsecvenţe pot fi puse pe seama memoriei, capricioase şi fragmentate. Dar sunt şi neverosimile situaţii, provenind din absurdul timpului, al istoriei. O graniţă trasată arbitrar rupe destine, unii oameni salvându-se incredibil de uşor; alţii, tot atât de incredibil, căzând pradă în plasa răpitorului şi supuşi unui tratament inuman (şi inexplicabil). Şi toate, cu doar o săptămână înainte ca trupele române să reintre, alături de cele germane, pe aceste teritorii. 
Acceptarea patimilor ca pe o cruce a destinului, insistenţa de a căuta un rost în toate şi de a căuta fiinţe dragi, în fine, capacitatea de a ierta, inclusiv pe cei care i-au dorit răul, inclusiv prin denunţuri – toate acestea ar fi faptele care îi aduc femeii blajine salvarea. Din ele se şi constituie personalitatea eroinei, altfel un personaj comun.
Spre final, înainte de a intercala trei mesaje nerecepţionate de pe telefonul mobil (ca să nu uităm că istoria e povestită dinspre zilele noastre – de altfel, intervenţiile „ascultătorului” sunt sporadice şi slab funcţionale), naratorul închide acolada poemului despre drum şi despre naraţiune ca atare: „Credeam că şi cuvintele îmbătrânesc precum oamenii, am îmbătrânit şi eu, au îmbătrânit şi cuvintele mele, cu cât şi ele scad şi slăbesc. Dar nu, cu cât mai mult povesteşti, cu atât mai tinere se fac, mai voioase. […] Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simţeam că trebuie să scap de povara poveştii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârşitul vieţii este sfârşitul poveştii, dar orice sfârşit este precum capătul drumului, doar un episod, şi după el urmează un nou început.”  Acest poem liric e mai curând o mărturisire a autoarei decât a naratoarei. O artă poetică. 
Invocarea frecventă a lui Dumnezeu nu denotă o religiozitate habotnică, ci o credinţă întru salvare, întru identificarea şi păstrarea fiinţei. Exilul între „păgâni” capătă dimensiuni simbolice. Multe lucruri obţin semnificaţii sacre, ultimul titlu fiind chiar un simbol sui generis: Troiţa de Sus (localitatea în care se stabileşte eroina la revenirea din exil, într-un fel: capătul drumului, al Drumului Crucii, nu?). Calvarul nu e doar povestit, el e cântat, e blestemat în versete biblice, amintind structural, ritmic şi propriu-zis textual de secvenţe ale Vechiului Testament, precum Cartea lui Iov, sau de Evanghelii: „Vai nouă, care bogați am fost, trai îndestulat am avut, în case mari și frumoase am trăit, copiii noștri rumeni și voioși fiind, iar acum pribegi, ai nimănui suntem, flămânzi și murdari în trenul vrăj­maș și întunecos! Doamne, nu ne părăsi în clipa asta grea, căci mai mult decât Iov cercați suntem! Pentru că el, deși lipsit de avere, ședea în gunoiul său, iar noi în țări străine duși suntem și nu știm unde ne vom rezema frunțile și unde ne vom hodini trupurile. […] Iov, deși bolnav și plin de răni, pe scum­pa lui soție o putea vedea, iară ai noștri soți, o, Doamne, despărțiți au fost de soțiile și copiii lor, urcați în vagoane separate și zăvorâți departe de noi fost-au, nicio veste de la ei nu avem, nici să știm de mai viețuiesc ori nu, smulși au fost cu sila din sânul familiei. Și așa, stingheri și singuri, ne lăsăm duși de trenul acesta în călătoria fără sfârșit, ca trestiile bătute de vânt ne clătinăm de viforul necazurilor și al necunoștinței pentru ziua de mâine…”. E o explicaţie simplă aici, ştiută de cercetătorii discursului literar: patimile-s individuale, incomparabile cu ale altora, dar omul le povesteşte într-un limbaj citit la alţii, introducându-le într-un sistem de referinţe cunoscut. 
Pornită greu, naraţiunea se îmblânzeşte şi capătă nu doar coerenţă, ci şi semnificaţii. Or, în ultimă instanţă, exodul e (şi) o poveste mitică. Partea rezistentă a cărţii e mai curând cea simbolică, metaliterară, a exodului ca revelaţie, a patimilor ca destin, a poveştii despre poveşti. Povestea Anei Blajinschi este dovada existenței eroinei. Existența este texistență.
_______
Liliana Corobca, Capătul drumului. Roman. Editura Polirom, 2018, 340 p.