Categorii

Parteneri

Posteritatea critică a lui Andrei Țurcanu (Andrei Țurcanu, un destin asumat, ediție îngrijită de Nina Corcinschi)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Posteritatea critică a lui Andrei Țurcanu (Andrei Țurcanu, un destin asumat, ediție îngrijită de Nina Corcinschi)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

La un an de la apariția volumului sintetic Critice. Arheul marginii și alte narațiuni, editura Cartier tipărește o altă sinteză exegetică, de data aceasta avându-l pe autorul de anul trecut drept protagonist al cărții: Andrei Țurcanu, un destin asumat, o ediție de Nina Corcinschi. Cine sunt exegeții lui Andrei Țurcanu? Mai întâi, seniorii, „posteritatea anticipativă”: Coroban, Beșleagă, Ciocanu, Cimpoi, Mazilu; apoi congenerii (Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Valeria Grosu) și posteritatea biologică: Al. Burlacu, Gr. Chiper, Răzvan Voncu, Maria Pilchin, Vitalie Ciobanu, Gh. Erizanu (i-am numit doar pe cei antologați cu două și mai multe texte).
Făcând abstracție de compartimentele tehnice ori decorative, cartea are două secțiuni: una cuprinde exegetica poeziei lui Andrei Țurcanu, alta – a criticii. Para­doxal (pentru „destinul” unui critic), com­partimentul „Critica criticii” e mai modest. El se deschide cu o cronică a lui Ion Ciocanu la volumul Martorul ocular, publicată cu o întârziere de 15 ani, din cauza că „ori Andrei Țurcanu era ținut la index..., ori Ion Ciocanu era considerat un critic subversiv” (ambele motive contribuie substanțial la construirea legendei). Urmează câțiva poeți și doar vreo doi critici (eu i-aș fi coborât aici pe Mihai Cim­poi, Theodor Codreanu sau Adrian Dinu Rachieru, urcați de antologatoare pe un pos­tament separat, la începutul cărții, în capitolul intitulat bombastic „Teroarea lucidității”).
O lectură exegetică, complexă și aplicată, dar și potrivită ideii de „critica criticii”, o face, pe această porțiune, Vitalie Ciobanu: „Sumarul volumului Bunul-simt, extins, așa cum se poate constata, pe un deceniu de activitate, cu greu ar reuși sa evite senzația de eclectism, în afara unei selecții riguroase a textelor...”, având în vedere valabilitatea în timp a „sentințelor pronunțate anterior, precum și evoluția (ulterioara) uneori surprinzătoare, a autorilor comentați în raport cu nivelul estetic... și etic la care fuseseră surprinși de prodigiosul și incisivul critic.”
Obiecțiile critice ale comentatorului sunt atașate firesc complimentelor de rigoare: „Pledoaria sus-amintită, pentru o abordare complexa, necomplezentă a «sufletului basarabean» în proza scriitorilor noștri, devine o cursă pe care criticul și-o întinde atunci când refuză (sau «uită», din graba, din neglijență) să examineze sub un unghi similar – al exigentelor est-etice, ca să reiau o celebră formulă a Monicăi Lovinescu – performanța artistică a lui Ion Druță. Nu mă refer doar la miasmele politice ale «balonului Druță», de care, chiar și dorindu-ne foarte subtili, ori afișând o ipocrită voință de «separare a borcanelor», este jenant sa facem abstracție – Andrei Țurcanu știe bine acest lucru. Dar dacă în anii «impresionismului» Frunzelor de dor intrase în contradicție «cu dialectica transformărilor socialiste», așa cum remarca pe buna dreptate criticul în bogatul și consistentul său studiu Procesul literar postbelic între dogmă și creativitate, astăzi, în 1996, față cu rigorile impuse de libertatea de creație și... de o conștiință morală neaservită conjuncturilor, la fel de gonflată apare și opera prozatorului moscovit. Revizuirea acesteia ar trebui sa înceapă cu demolarea omului druțian în literatura basarabeană: blând, sfătos, mucalit, dulceag «filozof», incorigibil, împăcat cu lumea și cu Dumnezeu, așchie mirabilă din binecuvântata armonie universală, ascunzând sub o jovialitate invariabilă crima, duplicitatea, trădarea, suspiciunea și o imensă durere înăbușită. Andrei Turcanu însuși a făcut dovada unei asemenea viziuni demitizatoare în eseurile publicate în Contrafort, încât actuala incongruență poate fi considerată o scăpare de ordin «tehnic»”.
L-am admirat pe Vitalie Ciobanu, criticul de odinioară, exigent și fără a ține cont de regalii sau de relații personale. Mi-i dor de acel Vitalie, azi ecourile sale exegetice fiind tot atât de exacte și necruțătoare doar în publicistică. În literatură, el s-a cumințit nepermis de mult, dovadă fiind chiar al doilea text cu care este antologat aici, cu referire la volumul recent Cartea din mâna lui Hamlet, o elogiere fără rezerve a protagoniștilor.
Compartimentul care include examenul critic al poeziei lui Andrei Țurcanu e mai generos. Dar și aici (cu excepția lui Alexandru Burlacu și a Ninei Corcinschi, comentatorii bine documentați ai operei protagonistului) exegezele relevante aparțin unor poeți, precum Nicolae Leahu, Emilian Galaicu-Păun sau Grigore Chiper. Bine, acești poeți au și o bună producție exegetică, sunt cronicari literari, comentatori de cărți și autori de sinteze critice. Le face concurență Vladimir Beșleagă, care îi dedică lui Andrei Țurcanu o mică monografie apologetică (vreo 90 de pagini!), dar intențiile bunului prozator și mizele sale sunt altele decât exegetica.
Alexandru Burlacu, bun cunoscător al liricii lui Țurcanu, conturează o patologică viziune apocaliptică, obsesia perpetuă a poetului Țurcanu: „încercat de iluzii și dezamăgiri, de angoase și accese de «dreaptă mânie» într-o lume în disoluție, într-o existență copleșită de somnolență și dezechilibre interioare, poetul suferă, pe rând, drama cotidianului masificat și mortificator, trăiește supliciul spațiilor închise, al vidului existențial (opusul viului), e încrâncenat în fața degradării iremediabile a materiei (sugestie simbolică a unei istorii căzute în barbarie). Realitățile se confruntă și se confundă mereu multiplicându-se și devorându-se într-o continuă dezlănțuire de forțe antagoniste..., orizonturile se surpă în bezne, pateticele elanuri sunt înghițite de hăurile disperării, «zidurile de cetate» se transformă în «var», laptele se face zer, vinul degradează în oțet. Totul e cuprins de invazia unor forțe primare, distructive, dizolvante”.
Al. Burlacu este și critic vehement... dar numai cu presupușii oponenți ai protagonistului: „E adevărat, unii l-au tratat cu condescendență, alții cu o malițiozitate nedisimulata. Cel mai cicălitor, Em. Galaicu-Paun, de exemplu, l-a luat fără menajamente în bășcălie, fiind sigur că «autorul își va învinge boala..., care... nu va recidiva», arătându-se, în consecință, mai degrabă o Xantipa decât o Casandra oraculară, precum s-ar fi vrut”.
Decretându-l mai întâi ca pe un prim-optzecist basarabean (sau, cel puțin, anticipator imediat al curentului, deloc omogen și el), Nicolae Leahu face, într-o neîmplinită (ca fapt editorial) prefață, o incursiune prin toate stilurile și școlile de unde ar putea veni poetul Țurcanu: „Hoffmannizând motive de un grotesc morbid, metaforic; expresionist în patosul subiectiv al eului transgresând fenomenologia realului; aluziv parnasian în deschiderea spre mit și exotic; manierist în construcția metaforei, imitând, paradoxal!, suculența șocantă, naturalistă a intuițiilor fatidice, potențate de imaginea lunii din proza lui Fănuș Neagu («pulpa galbenă a lunii», «luna dansa/ ca un șold de femeie», «luna trufașă își târâie cornul însângerat/pe sticla violetă a cerului», «nufărul lunii răsfrântă»), dar și din poezia lui Federico García Lorca, criticul-poet face o poezie cu mari disponibilități repertoriale și stilistice. O mirifică și turbulentă epifanie a spiritului postmodern în Basarabia, într-o provincie care mai gândea încă (atunci, în 1988) poezia ca pe un fel de materie primă pentru șlagăre”. Rețin, de data asta, din afirmațiile lui N.L., influența parnasianismului (jocurile manieriste sunt cam din aceeași casetă). Poate că e cea mai exactă definiție a poeziei lui A.Ț. (în cazul în care ar fi reductibilă la un singur stil), chiar dacă și ea provoacă polemici (d.e., măsura în care acest eclectism stilistic ar forma un spirit postmodern, or ludicul și ironia – nu sarcasmul! – nu sunt temele lui A. Țurcanu).
Jucându-i poetic titlul aceluiași volum de debut, Cămașa lui Nessos (acesta era stilul autorului Poeziei de după poezie: să joace cărțile de poezie comentate în maniera sa intertextuală), Emilian Galaicu-Păun („malițiosul”, după cum i se pare lui Al. Burlacu) face o conexiune (literară!) cu Cămășile lui Vieru, despre care Eugen Lungu, parafrazând și el vorba lui Dostoievski cu privire la Mantaua lui Gogol, spunea că lirica moldovenească postbelică a ieșit din aceste „cămăși”. Iată citatul: „În zilele în care, de atâta «spălat» exegetic și ritualic, Cămășile lui Gr. Vieru erau peticite de-a binelea, un (relativ) tânăr Hercule al criticii literare autohtone pre nume Andrei Țurcanu își potrivea – «în ciuda absolutului repaus existențial» (Cuvânt-înainte al autorului) – o alta cămașă, cu ozorul mai puțin «ros» și bumbacul mai puțin «rărit în spate», Cămașa lui Nessos. În 1988, aceasta pânză lirică vede lumina tiparului (Chișinău, Editura Literatura Artistica), evident cu chirilice, dar lumea (citește: potențialii cititori) e în Piață (Piața Marii Adunări Naționale – pe viitor) și nu în bibliotecă. În 1996, Editura Cartier scoate în seria de literatură contemporană Rotonda cea de-a doua ediție a volumului Cămașa lui Nessos, transliterată românește și conținând un Adagio final, dar lumea («Nu râde, citește-nainte...») e la piață și nu în librării. Sic transit..!” Iată că mi se făcu dor de exegetica din Poezia de după poezie: expresivă, ludic-poetică (dar și politică, în expresia ei – nu râdeți! – civică) și absolut exactă în verdicte, valabile și azi, la un sfert de secol de la apariție.
Nota asupra ediției, care deschide cartea, e dedicată integral corespondenței autorului, chiar dacă această addenda ocupă abia vreo zece pagini finale din totalul celor patru sute. M-a intrigat în mod special, deoarece o bună parte din exegeze le cunoșteam, altele, prea decorate cu epitete, m-au interesat mai puțin. Scrisorile lui Coroban relevă – dacă mai era nevoie – o insistență a criticului de la Chișinău de a merge la sursă, comandându-i lui Andrei Țurcanu, doctorand la Moscova (și având acces la marile biblioteci), cărți, extrase, fotocopii. Scurta corespondență cu Mihai Cimpoi luminează câteva pagini din biografia, prea puțin documentată până acum, a tânărului critic Țurcanu. Scrisorile lui Cioclea (surpriza volumului), ca și în cazul Coroban, scot în evidență pagini relevante din biografia expeditorului, potrivite într-o carte despre Cioclea. Sunt aici și câteva scrisori de la Nicolae Dabija, dar ele nu spun mai nimic. Acest mod de a prezenta doar secvențe din corespondență „de intrare” îl practică și Ion Druță în ultima sa carte: mesaje, rugăminți, critica societății și a comunității scriitoricești, fără însă și vreun răspuns al lui Druță privind atitudinea sau... îndeplinirea rugăminților.
Mitul Andrei Țurcanu există (citez din portretul făcut de Mihai Cimpoi: avea „destulă fermitate de caracter”; „o exactitate a diagnosticării și o sobrietate «nemțească» a stilului, certată cu înfloriturile latine și, bineînțeles, cu calapoadele limbajului de lemn”; „arma cea mai operatorie este, la Andrei Țurcanu, luciditatea, care merge, mână în mână, cu bunul-simț”), mit construit și asumat de protagonist. Adevărat, ușor șifonat din cauza activităților politice, care i-au afectat și scrisul: literatul acceptă concurența senin, pe când politicianul e preocupat să-și distrugă oponenții, ori să și-i ali(ni)eze.
Pentru un caracter îndărătnic, categoric în verdicte, incomod, inconsecvent și întotdeauna provocator, protagonistul iese cam prea alb și pufos din această carte. Editorii parcă s-ar fi temut să nu transpară niște riduri ale încrâncenării sau niște cicatrice, urmări ale confruntărilor, pe chipul neted, de sculptură antică, al protagonistului-atlet al bunei măsuri și al bunului-simț. Om al modernității, etern încrâncenat, plin de bandaje și cucuie, personajului cărții i s-ar fi potrivit o sculptură modernă, ruptă din interior, de propriile măcinări. Aluzia mea foarte transparentă e că opera critică a lui Andrei Țurcanu, vastă și densă, spectaculoasă și măcinată de contradicții, provocatoare și necruțătoare, merită o exegeză la fel de incisivă, pe potriva ei.
Cărțile de referință ale lui Andrei Țurcanu (trei din secolul XX: Nessos, Martor..., Bunul-simț, respectiv, alte trei din secolul XXI: Rost, Hamlet, Arheul...) au constituit evenimente editoriale și sunt suficiente pentru a vorbi de operă, nu de biografie (cântărind „destine”, mulți impostori ar trage mai greu în chil decât artiștii autentici). Andrei Țurcanu e din categoria celor cu operă, astfel încât „destinul” poate să rămână posterității îndepărtate, când legenda, prin eliminarea impurităților, va fi mai limpede, iar marmura pentru statuie mai netedă.
_______
Andrei Țurcanu, un destin asumat, ediție îngrijită de Nina Corcinschi, Editura Cartier, 2021, 408 pag.