Categorii

Parteneri

Post-URSS

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Post-URSS

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Mă gândeam să pun de motto acestui (con)text ideea lui Cervantes: istoricii mincinoși să fie căzniți asemeni falsificatorilor de bani, dar mottoul s-a oferit să fie prelungit chiar la începutul tratării temei, eu, autorul, zicându-mi, dacă ar fi fost cum zice marele spaniol, istoriografia sovietică ar însemna un necrolog în foileton, interminabil. În pofida idiomului latin De mortuis aut bene, aut nihil, despre istoricii sovietici nu s-ar fi putut spune decât... pe invers, cum procedaseră și ei contra adevărului. Însă veni ziua marii izbăviri: căderea Uniunii Sovietice.
(Aici, îmi permit o paranteză nostalgică, dar mai abitir dramatică despre cum, printre teancuri de lenjerie, mama mare obișnuia să pună „săpunele bune”, „pentru ca hainele să miroase frumos”. Astfel că, printre teancurile comândului, fiica, nepoatele au găsit „săpunele bune” „Palmolive” made in USA 1986... Era anul exploziei de la Cernobîl, din cauza căreia, radiată, s-a isprăvit URSS cea radiată de pe hartă... Agonia comunismului cu sârmă ghimpată la butonieră... Apoi august 1991. Puci. Pre-căderea uniunii sovietice. Interminabil balet Lacul lebedelor. Senzația că un elefant încearcă să bată din picior ritmul acestei muzici suave.)
Azi, disputele de cândva despre prăbușirea ultimului imperiu, mai ales al răului, au pierdut din acuitate. La mormântul unui imperiu, ca și la mormintele nelegiuiților, se vorbește în șoaptă. La de-canonizare nu se glăsuiește tare, nici triumfător, nici bocitor. Când un imperiu se duce pe pustie, e turbulență în ce are să fie. Și nu e deloc roz, cu intensitatea în scădere a roșului imperiu, cu sângeria, continua lui abreviere. Și iată, din trâmbițata dialectică marxist-leninistă, alias dialectica imperialistă, s-a extras dialectica zisă a cotidianului, una a tranziției, una tranzacțională la o societate mai puțin banală, dat fiind că în locul ei se zice că lumea nu a putut isca ceva mai de Doamne ajută, lumea noastră clătinată ca pe o șubredă plută.
Și parcă nu mai e cale de întoarcere. Ceea ce e bine.
Și parcă nu mai e cale de înaintare. Ceea ce parcă e rău.
Trecutul – hău. Viitorul – incert. Incert și din motivul că, imediat după căderea comunismului, când a fost declarată libertatea de conștiință, să nu credeți că au năboit mustrările de conștiință, care ar fi fost firești.
Și totuși, amintirile despre ex-URSS, amintirile din comunism (ca să nu mai vorbim de cele din canibalism...) fac democrația suportabilă. Chiar dacă în democrație – vai!, precum în comunism, tâmpiții au nu doar dreptul de a vota, ci și dreptul de a conduce.
 
Ghips
 
Parc depoetizat, și el, doar ici-colo câte o mioriță sau un cerb de ghips, un ciobănel accidentat, cu ghipsul vechi al piciorului pus în ghipsul proaspăt al reparației... (Oh! Îmi amintesc că în lagărul țărilor socialiste simbolul prieteniei era ferăstrăul sovietic „Drujba”! Și în România erau drujbari... Mai sunt și azi, numindu-se și drujbiști...)
Altfel spus, ghips care deja de câteva decenii supraviețuiește colosului cu picioare de argilă, comunismul, de la care încoace ne tot aflăm în tranziție, cel puțin pe aici, pe la noi. Timp suficient de lung în ineficiența lui, în care nu se poate să nu se înțeleagă că, în tranziția de la comunism la capitalism, lupta de clasă devine luptă de casă (de bani). Dar puteam zice și altfel: odată ce, în comunism, toți erau egali, reieșea că dușmanul de clasă devenise dușmanul de casă. Zicem și așa, chiar dacă, se dovedește, nici clasele – țărani, boieri, capitaliști, nomenclaturiști, kgb-iști etc. – nu sunt nicidecum eterne. Dovada? – clasa noastră 1 A. Și celelalte clase de după ea, în care, periodic, se întâmpla să fiu eminent, până în momentul în care constatam că nici dușmanul din clase școlare nu doarme, din eminent fiind ușor declasat în catalogul clasei în care mă aflam. „Dușman” de care am scăpat doar când, absolvent eminent, am fost... de-clasat definitiv. Expulzat, cu atestat la mână, din clasele școlii. Astăzi, aducându-mi aminte cataloagele claselor noastre, înțeleg că nici chiar Moartea nu ne poate învăța nimic: deja, de cum intră ea în clasele noastre de cândva, mai mulți colegi nu mai sunt pe pământ, ci în el. (Sau, poate, cine știe, și în cazul ei ar exista învățământul la distanță...) Iar noi am fost trei clase paralele. Și te îngrozești când te gândești unde se poate ajunge cu dezastrul crizei demografice, dezastrul natalității... Doamne ferește, se poate ajunge până la, pur și simplu, citirea listei populației rămase în țară ca pe strigarea catalogului în clasă...
Astea și, din păcate, altele reîntorcându-mă cu gândul la ghipsul de la începutul acestui discurs (ce s-ar putea încheia cu presupunerea că, uneori, în ghips e până și mâna destinului...). Ghipsul pseudostatuilor calice, care ne amintește, sinistru, de Uniunea Sovietică atât de „generoasă”, încât a tot ajutat economicește țările slab dezvoltate, până a ocupat locul întâi printre ele. Îmi amintește de URSS, ce era o bombă cu ceas (orologiul Kremlinului). De tic-ta(n)cul sovietic.
(Apropo: neputându-se evada din uniunea sovietică, aveam visuri mari, dar și unul mai mic, mic de tot: să ajung cât mai aproape de hotarele Elveției și să aud cum dincolo de el ticăiesc celebrele ornice. Alteori, se întâmpla să visez să am parte măcar de niște emi-raite prin Emirate, însă anemica putere sovietică mă izbea din nou de cortina de fier, de realitate. Și mi se părea ciudat că, înaintea unui nou start, cosmonautul sovietic, care zbura a treia oară în spațiu, în ancheta personală, la punctul „călătorii peste hotare”, scria: „Nu am avut”...
În tinerețe, orice am fi visat, ne-am fi imaginat – grandios, misterios, de folos, parcă, – ieșea că eram acaparați de o imaginație antisovietică. Poate din acest considerent nu mi se pare straniu să rămâi un antisovietic chiar și după ce URSS și-a dat obștescul sfârșit.
Dar, din păcate, aproape ca în... irealitate, în pieptul unora încă nu s-a potolit pasiUniunea sovietică...)
Ghipsul din parc amintește de ideologia ce voia să te facă orice altceva, numai să nu fii tu însuți. De istoria isterică a războiului rece înmulțită de sovietici cu zece. Războiul rece, care era un fel de frigider politic. Iar când a fost lăsat mult timp cu ușa deschisă, unele produse din el s-au alterat. Inclusiv, uniunea sovietică.
În războiul rece (pe durata lui, mulți au rămas invalizi mentali), fosta Uniune Sovietică le făcea din pumn „prietenilor” și pretinșilor săi inamici. Azi, Rusia, succesoarea URSS, face din deget cetățenilor săi. Estimp, lupta pentru pace a Kremlinului continuă, încă de pe când sovieticii îi propuseseră lumii să facă din paloș fier de plug, încât, de atâta arat, URSS a decedat, iar succesoarea ei, cu veche ipocrizie, îi propune lumii să facă din automatul kalașnikov automat de cafea, încât te întrebi: de unde, bre, atâta cafea în lumea atât de kalașniKOVIDzată?!
P.S. Proletari din toate țările, cine dintre domniile voastre, tovarăși, ar fi marele artist care ar putea reda mai plastic, ca un tic, ca un tic, ca un tic! incredibilul sentiment: a supraviețui uniunii sovietice?!