Robert Şerban este un autor nu numai prolific, ci şi variat în preocupările sale literare: poet, ziarist şi publicist, prozator, dramaturg, critic de artă. Cu toată această pulverizare a intereselor, de altfel, în deplină concordanţă cu spiritul vremii, poezia, cărţile de poezie reprezintă o constanţă şi domină bibliografia sa polivalentă. Poate doar prozatorii, în special romancierii, au mai rămas axaţi pe un singur domeniu. 
Poetul timişorean este unul dintre puţinii care au publicat cărţi de poezie în parteneriat. E un nume cotat în literatura română actuală, ca dovadă servind numeroasele premii literare obţinute pentru plachetele de poezie sau cărţile de interviuri ca rod al activităţii sale îndelungate de jurnalist în sfera culturii.
De la debutul în poezie, produs în 1994, Robert Şerban scoate la fiecare 4-5 ani câte o carte de versuri, menţinându-se de două decenii în actualitate. Cărţile sale se remarcă prin concentrare, iar poemele – prin ideile clare care răzbat imediat la suprafaţă. Poetul nu agreează stilul pretenţios, mesajul sofisticat, aluziv, opac. După Cinema la mine-acasă (2006) şi Moartea-parafină (2010), cărţi ce reclamau o atitudine maximalistă, gesturi căutate care să contrarieze opinii consacrate, metafora plină de combustie inflamabilă, volumul recent, Puţin sub linie (2015), adoptă o ţinută mai rezervată şi sondează un univers în temei domestic. Ambianţa casnică şi familiară/familială ocupă un loc important în economia cărţii. Tratamentul propus iradiază o maturitate melancolică. 
Volumul se deschide cu poemul Cum stau lucrurile, o mărturie scrisă într-un ton ce caută dispunerea şi înţelegerea confidentului. Eul mărturiseşte despre asediul la care este supus în permanenţă de lucrurile mărunte şi totodată necesare unei existenţe de zi cu zi. Poetul preferă această invazie a lucrurilor insignifiante, ce ne fură în totalitate, unei confruntări cu dramele, despărţirile, morţile, care, oricât de departe şi impersonale ar fi, ne afectează mai tare decât caruselul vieţii în care ritmul oraşului ne pune să ne învârtim. Cum stau lucrurile e un poem-program, o introducere în temele cărţii, o proprie prefaţă la materia care va urma. 
În continuare, lectura poemelor întăreşte ideea de proiect desfăşurat. Fiecare text este perfect rotunjit, indiferent de mărimea sa. Trebuie spus că poemele au mărimi variabile: mici, medii sau lungi. În poemele mai extinse, poetul nu numai că epicizează discursul într-o formă mai apăsată, ci şi introduce, după cum se observă şi în creaţia altor exponenţi din diferite generaţii artistice, elemente de story, de poveste ce poate fi reprodusă rezumativ. În Rugăciunea soldatului poetul face apel chiar la povestirea în ramă, procedeu propriu eminamente prozei literare. Totuşi, aceste poeme prozastice nu urmează, în ciuda detaliilor cu care sunt garnisite, stilul epopeilor homerice. Există în ele infuzia necesară de lirism, care le scoate iremediabil din zona prozei pure. Pe de altă parte, personajul tata-mare Mărin din poemul de mai sus pare a fi coborât din La Lilieci de Marin Sorescu. Dar între poemele prozastice ale lui Robert Şerban (şi chiar din poezia actuală) şi cele ale lui Marin Sorescu există diferenţe notabile: Robert Şerban pare mai puţin interesat de fundalul etnofolcloric, care devine, la Sorescu, generator de lirism în lipsa altor indicii; lirismul în sine este subţiat foarte mult la Sorescu, încât La Lilieci urmează mai degrabă modele ale Antichităţii decât unele contemporane. Ceea ce îi uneşte pe cei doi poeţi este mai degrabă anecdotica din poezie.
Autorul Odyssex-ului nu ignoră în totalitate elementul etnofolcloric, mai ales tradiţia şi obiceiul populare. Un asemenea text este Faţa brodată a unei perne. Poemul e interesant prin faptul că în palimpsest se întrevede un dialog mai vechi cu Moartea căprioarei. Dacă în volumul Cinema la mine-acasă Robert Şerban dădea o replică postmodernist-parodică, acum relatarea e înfăptuită în acelaşi registru al înaintaşului său. Personajul-copil se juca în curtea bunicilor „într-o zi de Crăciun”, când în ajun a fost tăiat porcul. Starea aceasta confuză a copilului care cunoaşte şi altă faţetă a copilăriei lipsite de griji este surprinsă, la fel, în imagini de un dramatism exemplar: „N-am plâns deloc/ lacrimile mi se uscaseră de dimineaţă/ pe faţa brodată a unei perne”.
Volumul este în fond autobiografic. Obiectul poetic sunt rudele cuprinse în perimetrul a patru generaţii. Întâmplările şi personajele se mişcă pe axa timpului, iar autorul caută să le scoată în evidenţă relevanţa poetică, devenită sinonimă dramaticului. 
Poemele lui Robert Şerban sunt simple şi accesibile. Unele sunt extrem de didactice, foarte bune pentru a ilustra mecanismele poeziei. Obicei de familie este unul dintre acestea. Poemul relatează un obicei familial: „toţi bărbaţii din familia mea/ şi-au făcut pantofii cu cremă”. Aflăm şi o motivaţie a tabietului: „un om se uită mai întâi la pantofii unui alt om/ apoi în ochii lui”. Dar părţile principale ale poemului sunt acelea care formează contrastul, antiteza alcătuită din bărbaţii din trecut şi cel actual. Astfel, bărbaţii din trecut „nu doar că au dat cu cremă/ ci i-au lustruit” (...) „îndelung meticulos grijuliu chiar”, pe când bărbatul zilelor noastre recunoaşte: „eu am un burete cu silicon/ cu care dau/ din când în când/ şi pe fugă/ pe la botul încălţărilor”. Oamenii nu mai au timp să-şi lustruiască pe îndelete pantofii, aşa cum probabil că nici nu se uită unii altora în ochi. Diferenţa de ritmuri este exteriorizată prin intermediul unui mic amănunt.
Unul dintre cele mai cutremurătoare poeme e Fiul meu, fiul tatălui meu, bazat tot pe antiteză. Sunt proiectate două perspective: tata în raport cu protagonistul liric şi protagonistul în raport cu propriul fiu. Din diferenţele deduse vezi cum se erodează certitudinile şi cum domină iluzia generală la întretăierea celor două axe temporale. Două destine atât de diferite şi atât de identice în drama trăită şi mărturisită.
Am spus, volumul Puţin sub linie se doreşte a fi un album de familie, cu pagini din trecut şi prezent. Este chintesenţa unei experienţe de trai în familie şi de meditaţie în singurătate. Mama, tata, bunicii, femeia, cei doi copii, Crina şi Tudor, se perindă de la text la text într-o veritabilă saga. Un poem excelent este şi Poză de familie, un titlu alternativ al volumului. Poemele familiei developează vulnerabilitatea unui anumit membru sau al generaţiei din care face parte. Crina se confruntă, bunăoară, cu o problemă: bărcuţele de hârtie pe care le construieşte şi le lansează pe apă se scufundă imediat. Bunica e afectată de Alzheimer după ce a trăit o viaţă fiind snopită în bătăi de soţ, adică de bunel. Acesta din urmă îi replica soţiei că nu se teme de Dumnezeu pentru că e prea mic ca să fie văzut. Toate vulnerabilităţile converg spre un punct comun: relevarea slăbiciunii eului poetic. Pe acest fundal al necazurilor, al vieţii abrazive, personajul liric nu-şi poate face decât un portret cu aceleaşi margini nesigure, estompate chiar şi atunci când aparenţele se prezintă de o altă manieră: „pare că ştiu tot timpul ce fac/ şi când bag cheia în contactul maşinii/ şi când pun mâna pe cuţit să curăţ peştele/ şi când butonez telecomanda/ şi când arunc cu pietre spre haita de câini/ şi când îmi aşez vârful stiloului pe coala de hârtie/ şi când fac magicuri pentru copiii mei ori ai altora/ şi când îmi mângâi femeia pe obraji/ tot timpul pare că sunt foarte sigur de mine/ şi nimeni n-ar tăgădui asta/ nici măcar dacă ar afla/ că nu e nicio picătură de benzină în rezervor/ că am degetele crestate/ că televizorul s-a ars de o jumătate de an/ că haita înseamnă doi câini costelivi şi fricoşi/ că zeci de cocoloaşe de hârtie îmi umplu coşul de gunoi/ că puştii se prind rapid pe care mânecă dispar monedele mele/ că pe obrajii femeii şterg lacrimi după lacrimi” (Pare că ştiu). 
Nu numai ritmurile urbane trepidante şi-au făcut loc în poezia lui Robert Şerban, ci şi gadgeturile informaţionale, reţelele de comunicare on-line etc. (Fotografie norocoasă, Mic şi luminos). Noutatea şi tradiţia sunt prinse şi aici în contradicţia lor funciară. Poetul face apel la modelele ori sursele tehnice ale zilei care într-un timp scurt vor fi nu numai depăşite, ci şi neînţelese de cei care vor trăi mâine-poimâine. Cu toate aceste riscuri de fractură, poetul este dator să exprime timpul său, un timp tehnologizat.
__________
Robert Şerban, Puţin sub linie (poezie), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2015