Antologia de poezie din Colecția Literatura din Basarabia. Început de secol XXI (coordonatori Mircea V. Ciobanu și Eugen Lungu. Știința, ARC, 2017), întocmită de Lucia Țurcanu, oferă o imagine inedită a liricii din Basarabia, tocmai prin faptul că e o primă sinteză a ultimilor 16 ani de poezie. O antologie „fierbinte”, care s-a scris odată cu poezia, prinzându-i din mers tendințele, vectorii de evoluție, alternanțele între jocul cu realitatea (textuală) și fracturile ontologice.
Cele mai importante nume de poeți de cam toate vârstele se vor regăsi aici cu texte publicate după anii 2000, configurând un tablou surprinzător prin varietatea de poetici care s-au derulat la noi în aproape două decenii. Antologatoarea a optat pentru criteriul generaționist de expunere, primii pe listă fiind șaizeciștii (Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă și Gheorghe Calamanciuc), meditativi, semilivrești și metaforizanți, cel puțin prin poeziile antologate. Greii: Grigore Vieru, Anatol Codru, Dumitru Matcovschi lipsesc, deoarece n-au publicat poezii inedite în acest răstimp. Șaptezeciștii strălucesc, după anii 2000, printr-o cvasiabsență, adevărata poezie a unora dintre ei (Nicolae Dabija, Leonida Lari), consideră Lucia Țurcanu (și-i dau dreptate), trebuie căutată în cărțile apărute până la 1990. Numele cel mai proeminent al generației este considerat Vasile Romanciuc (e și opinia unui exeget important al generației, Alexandru Burlacu), iar revelația esteticii șaptezeciste este poezia Marcelei Benea, prin cărțile Evadare din Frescă (2008) și Traducătorul de suferințe (2015). O figură aparte face Andrei Țurcanu, care nu poate fi subsumat, cel puțin estetic, generației șaptezeciste. Este, cred, cel mai profund și mai tragic poet al ultimelor decenii și ar fi meritat o atenție sporită în antologie.
Cu optzeciștii intrăm în plină competiție a textualismului versus minimalismul care pledează pentru poezia existenței și caligrafierea cotidianului. Aici sunt vizibile înrudirile estetice între „citadinii” Maria Șleahtițchi, Nicolae Leahu, Mircea V. Ciobanu, la care textura livrescă, densă la început, lărgește ochiurile pentru a lăsa tot mai mult să respire suflul existențialist. Cea mai apropiată de planul viului, al vieții, în senzorialitatea ei halucinantă, este poezia Mariei Șleahtițchi. Poeziile din antologie sunt dedicații lirice părinților, paradisului copilăriei. Memoria sângelui cu miros de levănțică, acele „degete de lumină” înseninând cămările interioare sunt mai încărcate de ființă decât toate figurațiile livrescului. Adevărata restituire/reconstituire a sinelui vine din spațiul intim viu, tumultuos, din ceea ce poeta numește „luminile mele lăuntrice multicolore”. Levănțica, în poezia M. Șleahtițchi, trifoiul, în cea a Irinei Nechit, transferă într-o sensibilitate a biologicului visceralitatea dorului de mama pierdută. O trecere lentă dinspre registrul metaforizant în cel realist-minimalist se întâmplă și în poeziile lui Nicolae Popa. 
O renunțare la livresc în favoarea minimalismului Lucia Țurcanu o remarcă și în lirica lui Arcadie Suceveanu și Grigore Chiper. Mai cu seamă, în cazul lui Arcadie Suceveanu, se resimte o evoluție a lirismului de la modernismul baroc la postmodernismul ludic al optzeciștilor și, în Ființe, umbre, epifanii (Arc, 2011), la autobiografismul nostalgic, în care amintirile despre mama, tata, Cernăuții de odinioară etc. se încarcă de înțelesuri cu ecouri arhetipale. O relație specifică cu livrescul păstrează Grigore Chiper, fidel oarecum poeticii de început, a abia tangibilului. Lumea i se arată poetului lipsită de un centru coagulant, desacralizată, risipită în cioburi. În Absintos. Nori de cerneală (Arc, 2015), biblioteca interioară, sensibilitatea și debușeele imaginației îi permit refacerea tabloului realității și investirea lui cu semnificații iradiind din/spre lumea textuală a Cărții. 
Rămân arondați sensibilității livrești Em. Galaicu-Păun, Adrian Ciubotaru, Ghenadie Nicu. Cu toate referințele la existență și aderența la pulsul viu al vieții („decât firul de plumb e mai bun ștreangul fratelui, pentru un/ plus de precizie” – Fratele Emil), Em. Galaicu-Păun nu poate fi citit în afara lecturilor. Atât proza, cât și poezia lui sunt hipertexte labirintice în care aproape fiecare frază/vers trimite la scriitori și cărți din biblioteca interioară a autorului. Arta de a (re)combina limbaje, genuri și modele literare face din textele sale palimpseste multiculturale și polifonice. Dar infuzia de livresc este texistențială, textul face corp comun cu viața într-o simbioză de un deosebit rafinament estetic. Se distanțează, observă Lucia Țurcanu, de textualismul optzecist Eugen Cioclea, cu o poezie „a revoltei existențiale, dar și a marii singurătăți”, Vsevolod Ciornei, „fidel discursului publicistic”, dar și Leo Bordeianu, cu „tendința de epicizare a lirismului”. O poezie a reflecției lirice, a încărcăturii metafizice, a sugestiilor livrești este cea a lui Teo Chiriac, cartea sa, Sufletul meu de până la Bing Bang, este revelația anului 2016 în materie de poezie, la fel ca și cartea lui Iulian Fruntașu Să fi fost totul o mare păcăleală? Dacă însă poezia lui Teo Chiriac ține de zona camerală a gândirii, de registrul metafizic al imaginației, de un lirism echilibrat, lipsit de turbulențe, cu Fruntașu intrăm direct în zodia revoltaților. Falsul și derizoriul realității la el angajează limbajul agresiv, ireverențios. Asocierile de imagini sunt bulversante, grotești, împingând dezgustul cu „gheare şi colţi” spre dezastrul interior. Compensativ, esteticul recuperează prin imaginarul şocant, prin imagini insolite, prin tăieturile sintaxei poetice. Alți revoltați, având miza autenticității, sunt Dumitru Crudu, Mihail Vakulovski sau „teribilistul” Alexandru Vakulovski. Fiecare dintre ei are note specifice, profund individuale. Cea mai apropiată de ontologic este autenticitatea din poezia lui Dumitru Crudu. În Eşarfe în cer (Cartier, 2012), La revedere, tată (Tracus Arte, 2015) și Strigătele de sub apă (Vinea, 2015) discursul poetic traversează registrele minimalismului, dar și ale expresionismului, în explozii spontane, firești, de o autenticitate halucinantă. În aceste poezii-jurnale, contează nu forma, ci înregistrarea febrilă a suferinței de moment și a viziunilor pe care starea limită le declanșează încontinuu.
Se pare că poezia scrisă de femei explorează filonul confesiv-intimist, cum e în cazul poeziei  Margaretei Curtescu, care se înrudește, ca rafinament și sensibilitate, cu poezia Călinei Trifan. Replierea interioară, expediţiile în sine sunt catalizatorul „respiraţiilor” lirice din Femeile iubesc cum respiră (Editura ARC, 2011) și din În piața Dante (Vinea, 2014). La ambele poete, sonorizările interioare curg în şoaptă, pe note joase, într-un discurs concentrat și esențializat despre viață, dragoste, moarte. Aici mi se pare regretabilă absența din antologie a Eugeniei Bulat, care ar fi întregit peisajul poeziei confesionale, de elegante meditaţii-reflecţii-atitudini.
 Tot de o formulă lirică confesivă dispun poetele postdouămiiste. Nucleul tare al generației, după Lucia Țurcanu, îl constituie Silvia Caloianu, Ana Rapcea, Liliana Armașu, Svetlana Coropceanu. Sunt poete care apar rar editorial, dar cu cărți valoroase, impunând o poezie a „temerilor, regretelor, frustrărilor unui eu aflat în căutare de împlinire” .
Surprinzătoare estetic este mixarea elementului cultural cu minimalismul cotidian. Cred că aici exemplul cel mai relevant e poezia lui Alexandru Cosmescu, tânărul erudit, cu formație filosofică, care ar putea fi încorporat la o primă vedere filonului confesiv-intimist al poeziei. Un spațiu blând care mă primește cum m-ar îmbrățișa (Cartier, 2013) reprezintă un lirism al reflecțiilor subtile, al stărilor sublimate într-o curgere discursivă șoptită. Dincolo însă se întrezărește un rit percutant de inițiere în tăcerile Sinelui. 
Un minimalism mai cotidianizat regăsim în poezia Dianei Iepure din O sută de mii la peluze (Casa de pariuri literare, 2011). Din amintirile unei copilării trăite în spațiul rustic din timpul sovietic răzbate ingenuitatea infantilă, transpusă în registrul unui minimalism al candorii. Spontaneitatea, organicul, naturalețea sunt mitul protector în care se situează copilăria, rezistând tuturor intemperiilor. 
Odată cu saltul în metafizic, poeziile postdouămiiste impun o visceralitate a trăirii, deopotrivă cu fiziologizarea realității și corporalizarea lumii. O regăsim în antologie pe Ecaterina Bargan, cu o poezie în cheie minimalistă, vădind o deosebită aplecare spre fiziologie, spre un „realism biologic” (pe care Pompiliu Constantinescu îl găsea în proza Hortensiei Papadat-Bengescu) adus în zona lirismului. Interesată de corporalitatea feminină este și Aurelia Borzin, cu explorări în biologia femeii (cu referire la graviditate și maternitate) și în raporturile acesteia cu sfera spirituală și cea emotivă. Dar și Radmila Popovici, cu o poetică a corporalității disociate, în buna tradiție a poeziei Magdei Isanos sau a lui Nichita Stănescu. Și dacă eul poetic al Radmilei e unul paroxistic, tensionat, adus adesea într-o stare de strigăt, cel al Silviei Goteanschi e prins mereu în jocul unei fantezii imprevizibile și seducătoare. Un flux al ondulărilor, răsucirilor, salturilor și replierilor de viziune provoacă mizanscene insolite ale decorului intim al poetei. Decoruri alegorice spectaculoase cu răsfrângeri existențiale construiește și Doina Postolache, mai cu seamă în Poeme cu molii (Prometeu, 2011), care cred că e cea mai reușită carte a ei.
Regăsim în antologie și unele debuturi care au funcționat ca niște confirmări, atrăgând imediat reacția favorabilă a criticilor. Du-te free (Cartier, 2015) de Aura Maru e o poezie a emigrantului, care parcurge nu doar orașe și țări, dar și o metamorfoză viscerală de identitate („de întoarcere a oaselor pe dos”). Cartea Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015), de Maria Pilchin, impune o poetică senină a iubirii pe fundalul disensiunilor etnice, al crizelor identitare din spațiul (post)comunist basarabean. Lucia Țurcanu îi remarcă apropierile de poetica optzecistă, prin jocurile intertextualizante. În flesh-urile poetice din Return to Innocence (Casa de pariuri literare, 2014) de Virgil Butnaru, impresiile de lectură și refracțiile unui cotidian apolitizat produc insolite efecte estetice. În Epistola din Filipeni (Max Blecher, 2012) a lui Anatol Grosu experiențele copilăriei provoacă speculații imaginative pline de ingenuitate și mitologizări bonome. O poezie a cotidianului scrie și Ion Buzu în 3 ml de Konfidor (Casa de pariuri literare, 2013), dar extrage de acolo otrava (konfidorul), care suscită greața și dorința de evaziune, anihilare a sinelui. 
Junii Cătălina Bălan, Maria Paula Erizanu, Ana Donțiu, Victor Țvetov, Ion Buzu etc. aduc în poezia din Basarabia elemente de masterclass de peste Prut. „Descendenți indirecți din fracturismul lui Dumitru Crudu, formați în Zona Komartin (la Max Blecher), marcați de lecturile din Dan Coman sau Dan Sociu, aproape toți se manifestă ca minimaliști, căutând autenticitatea frustă”, scrie Lucia Țurcanu.
O poezie, așadar, animată de versanții textualismului, livrescului și autoreferențialității, într-o bună conlucrare cu instrumentarul minimalist, autenticist și cu experimentele neoavangardiste, beat-nice și contestatoare, care să revigoreze (chiar și „scandalos”) peisajul liricii basarabene. O revigorare frumoasă, după cum vedem din antologia Luciei Țurcanu.
_______
Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Antologie (coordonatori Mircea V. Ciobanu și Eugen Lungu). Știința, ARC, 2017