Categorii

Parteneri

Poezia femeilor în era comunismului (Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul II (1945-1989). Antologie de Alina Purcaru şi Paula Erizanu)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Poezia femeilor în era comunismului (Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul II (1945-1989). Antologie de Alina Purcaru şi Paula Erizanu)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Calitatea neîndoielnic remarcabilă a cărții Un secol de poezie română scrisă de femei, Vo­lumul II (1945-1989) este crearea unui spațiu poetic comun. Femeile din România vremurilor comuniste și postcomuniste fac casă bună cu româncele din Republica Moldova, Suedia, Italia, SUA. O poezie de pretutindeni, o impresionantă selecție de poete (43 la număr) și poeme. Am ținut să pun acest accent și din motivul că mai tinerele poete (care s-au afirmat în literatură după 1989 și ale căror versuri au fost incluse în primul volum) au mai multe șanse să se întâlnească în aceleași reviste și la aceleași edituri.
Și dacă în acel prim volum descopeream o selecție consistentă de poeme pe teme feministe, aici regăsesc pur și simplu o bună selecție din lirica femeilor. Mă încăpățânez să afirm că nu există o sensibilitate poetică feminină aparte și că „poezia scrisă de femei” ar merita o „discriminare pozitivă” numai în măsura în care poezia femeilor ar fi altceva decât lirica bărbaților. Dar contabilizez acest efort, ca paranteză specială la istoria literaturii (antologiile sunt forma exemplară a istoriei literaturii: ele vorbesc prin textele de epocă selectate).
Citesc (mai exact: recitesc) cu plăcere, d.e., elegiile regretatei Mariana Marin. Un chip luminos și tragic al optzecismului poetic românesc (poeta debutase în volumul colectiv Cinci, alături de Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter): „Între sânii mei a înnoptat moartea./ Dar între mine și tine (se spune)/ va exista întotdeauna o Europa sau o Mare Roșie./ Limba în care gândesc eu cuvântul moarte/ nu este limba în care gândești tu cuvântul iubire./ Ceea ce azi ne desparte (se spune)/ ne va despărți și mai mult mâine. Iată de ce, cu toata întunecimea trecutului nostru/ pe care îl desfășuram acum aidoma/ unui pergament din vechiul Egipt,/ îți cer sa fugim în hăul ce ni s-a dat./ Acolo, pistruii și parul tău roșu/ vor înțelege desigur și vor iubi/ limba sânilor mei între care va înnopta și atunci moartea.” (Elegie XII). Mă încântă, de fiecare dată, poezia pură, ironică, fără complexe, pe care ar vâna-o, fără niciun fel de concesii, orice antologator, a Angelei Marinescu: „mă mișc, fac gesturi cu mâinile,/ îmi rotesc în orbite ochii,/ mănânc dulceață,/ îmi pipăi sânii (unul a dispărut)/ abdomenul și sexul/ scriu prostii/ mai am câteva minute/ până pot întinde mâna/ să ating/ comunismul/ marxismul/ și plusvaloarea.” (Drept înainte)
Volumul îmi satisface pe deplin dorința de a reciti poeme cunoscute și de a le citi pe altele, „inedite” pentru memoria mea, ale poetelor pe care le-am admirat în alte ediții. Noutatea absolută ar fi includerea unor autoare cvasinecunoscute, dar nu sunt sigur că ele au fost ignorate până acum din motivul că sunt femei. Nu știu dacă aș putea să vorbesc despre vreo relevanță absolută, dar am avut parte și de surprize. Nu știam de poemele originale ale bine cunoscutei traducătoare Eta Boeriu. Dar aflu chiar de aici, din notele biobibliografice: „cazul” ei s-a rezolvat prin publicarea deja a câtorva volume de poeme. Fără „interdicții”. Cu atât mai puțin, pe motivele diferenței de gen.
Există și aici un grup consistent de poete autentice, autoare de poeme memorabile, deloc neglijate în epocă, prezente în librării, în viața literară, în istoriile literare. Lipsește Ileana Mălăncioiu, dar nu e vina antologatoarelor: poeta a refuzat să fie inclusă într-o antologie alcătuită pe criterii de gen. Mi-ar fi la îndemână s-o iau ca adept pentru afirmațiile mele anti-segregaționiste, dar asta ar însemna să intrăm pe terenul speculațiilor. Pe contrasens, antologatoarele aduc în discuție cazul Ileanei Zubașcu, talentata poetă care a abandonat poezia din cauza unui critic care i-a cerut servicii sexuale în schimbul promovării. Comportamentul bădărănesc al acestuia i-a trezit nu doar repulsie tinerei poete, ci și refuzul de a mai persevera în acest domeniu.
Unde aș polemiza cu antologatoarele? De exemplu, aici, în prima frază a prefeței: „Ideea că nu prea avem poete, și mai ales poete valoroase, care să fi scris înainte de anii ’90, este una des vehiculată în cultura română”. Chiar „des vehiculată”? Unde? În care surse? Dar să cităm în continuare, ca să vedem întregul eșafodaj demonstrativ: „Dar acesta nu e decât un clișeu care hrănește, în mod nedrept și nefundamentat, un canon care continuă să excludă vocile scriitoarelor și să le refuze o pregnanță mai puternică in spațiul public. În manuale, cu una-două excepții, poetele absentează. În presă, acestea sunt prezentate, în mod limitativ, prost-informat și misogin, mai degrabă în roluri care le pun în raport cu poeții bărbați - ca soții, iubite, muze, și nu în rolul lor de creatoare.” Toate bune, numai că imediat următorul enunț afirmă tocmai contrariul: poetele nu au fost ignorate, ele au fost promovate, tipărite, au fost prezențe vizibile în viața literară: „Antologia de față și-a asumat să arate că poetele au avut o contribuție coerentă și consistentă, de-a lungul întregii perioade postbelice, că au lăsat creații pline de valoare și de latențe recuperabile azi, că volumele lor au fost publicate împreună cu volumele confraților scriitori, de-a lungul generațiilor, și că au dreptul legitim de a fi înregistrate de orice istoric literar care vrea să rămână fidel realității.”
Ideea de „canon”, invocat în prefață, e reperul pentru autorii de istorii, antologii, manuale. Dar conceptul fie îl accepți, ca pe o lege absolută sau necesitate obiectivă (iar asta înseamnă că îi recunoști autoritatea), fie îl contești în însăși ideea lui. Mie, unuia, mi se pare un concept depășit. Totalitarismul, din care venim cu toții, ne-a demonstrat, cu o abundență luxuriantă de fapte, cât de mare poate fi discrepanța dintre „canon” și literatura autentică. Marii poeți nonconformiști (din toate timpurile!) ieșeau din contingent, erau, din oficiu, în afara canonului. Iar prezența în istoriile literare sau antologii (deși, azi, o antologie nu mai seamănă cu alta, și nici măcar istoriile nu seamănă între ele) e dictată, de fiecare dată, de gustul literar și de măsura în care autorii/ antologatorii pot face abstracție de trendul majoritar, de mainstream.
Bine, în manuale, lucrurile pot fi cumva reașezate (precum intermitentele ajustări ale materiei pe criterii de gen), dar cât de eficientă didactic ar fi această condiționare de egalitate (pe lângă exigențele curriculare), în economia unui demers didactic concret, chemat să formeze competențe, nu să fie politic corect? Vă imaginați cât de mare ar fi o antologie care i-ar include pe toți poeții „discriminați” de școală? Ș-apoi, să nu exagerăm. Pe Grete Tartler, d.e., inclusă aici în lista celor ignorate de manuale, o descopeream, acum două decenii, tocmai pe paginile manualelor de limbă și literatură!
Titlul cărții implică, de fapt, nu un risc, ci două. Pe de o parte, e vorba de poeziile scrise de femei, iar pe de alta, e vorba de o epocă precis delimitată: era comunismului în spațiul românesc (y compris moldovenesc). Dar, ca să nu inducem în eroare cititorul, mai facem o precizare: periodizarea primului volum se referă la vârsta biologică a autoarelor (poete care au trăit – și – în comunism), nicidecum la vârsta poemelor: avem aici unele texte scrise sau tipărite (în premieră), inclusiv, prin 2016 – 2019 (ba chiar și în 2020). Or antologiile ilustrează istoria și aventura textelor, nu a autorilor antologați.
Prefața citează caracterizări ale epocii literare aparținând lui Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter și Ion Pop, constatând și derapajele regimului (Manolescu e citat aici cu opinia că „în unele privințe nu e exagerat să considerăm romanele, poeziile, teatrul, critica din deceniile 7-9 ale secolului XX un gen literar nou”), în primul rând, ideologice și antiestetice. Mai puțin însă, misogine. În acest context precis, opiniile criticilor citați în prefață puteau fi ilustrate cu orice alte nume de poeți din epocă, nu neapărat de femei. Nu Nina Cassian și Constanța Buzea, nu Veronica Porumbacu și Maria Bănuș, nu Marta Bărbulescu și Victoria Dragu, nu Felicia Marinca și Florica Mitroi, nu Irina Stavschi sau Nina Josu, nu Agnesa Roșca și Renata Verejanu (apropo, de ce lipsesc din antologie aceste personaje exponențiale ale vremii?) erau discriminate în era comunismului, ci Leonid Dimov și Gellu Naum, Eugen Cioclea și Andrei Ţurcanu...
Pe contrasensul (estetic) al artei pure, antologia demonstrează oricărui cititor că poezia scrisă de femei e nu doar valabilă în contextul general al literaturii române, ci și absolut remarcabilă. Ce frumos își țes poezia femeile! Dar fiindcă o afirm din punctul de vedere al unui bărbat, presupun că voi fi învinuit de contestarea dreptului femeilor la o antologie pe criterii de gen și de folosire în context a unui detaliu politic incorect: am scris că femeile își „țes” poemele, trimițând la o ocupație, fie și milenară, dar discriminatorie.
Nu e nevoie de crearea unui spațiu aparte, privilegiat, poetele autentice fiind deosebite, fascinante, unice, dominând orice spațiu poetic. Ele nu fac concurență bărbaților, ci imposturii. Or poezia nu e un loc al democrației, ci unul aristocratic, în care se remarcă (în mod obișnuit, când nu se impun alte criterii) doar firile delicate și nobile. Distincția, rafinamentul, inteligența, imaginația, eleganța, autenticitatea și relevanța discursului rămân marca poeziei. Elitară sau boemă, poezia autentică este expresia supremă a artei cuvântului... chiar și atunci când își propune să exprime dureri sociale sau personale. Dacă am mixa aceste poeme cu ale poeților bărbați, fără indicarea numelui (și în lipsa criteriilor gramaticale ale genului), după o discernere-decantare, am separa, pe de o parte, o serie de poezii bune și, pe de alta, o serie de poeme mai puțin izbutite (nu o serie de poeme feminine versus altele, „masculine”).
Bine, intenția antologatoarelor era, inclusiv, un gest reparator și recuperator. Doar că actul lor „reparator” „discriminează”, prin neincludere, alte poete remarcabile, precum Otilia Cazimir și Letiția Ilea, Saviana Stănescu și Fevronia Novac, Călina Trifan sau Liliana Armaşu, Silvia Caloianu și Ana Rapcea. Nu insist ca ele să fi intrat neapărat în această carte, dar remarc lacunele tezei cu „recuperarea” și „discriminarea”.
Ergo. Orice antologie, ca și orice istorie literară, are omisiunile ei firești. Ele țin de dreptul subiectiv al autorilor de a selecta, nu de malefice discriminări. Esențial: antologiile trebuie să facă dreptate cititorului, nu autorilor incluși în ea. Selective prin definiție, ele creează un mediu select. Ele sunt ediții critice, nu acte promoționale (sau „recuperatoare”). Antologiile care respectă „principiul olimpic”, în care să conteze „reprezentativitatea”, nu performanțele, poetele autentice sunt discriminate, fiind puse în rând cu cele care au performanțe mai modeste. Toate antologiile alcătuite pe principii extraliterare intră în conflict cu criteriile estetice.
Dar fenomenul trebuie acceptat ca atare, precum se întâmplă cu antologia prozei rurale sau a poeziei luptei pentru echitate rasială. Doar că în aceste cazuri, eu, criticul/ cronicarul, nu prea am treabă aici: constat că textele corespund temei și pun punct. Ceva mă face, totuși, în acest caz concret (al antologiei de la Cartier), să mă opresc mai mult și să mă focalizez pe texte. O fac nu atât îndemnat de argumentele prefeței, cât de calitatea (estetică!) a versurilor selectate: este aici multă poezie autentică.
Dar de ce aș căuta – a câta oară! – nod în papură? Și cui? – Femeilor! Orice ocazie de a citi poezie bună trebuie aplaudat. Ceea ce și fac, în final, timid, în surdină, cu capul plecat.
_______
Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul II (1945-1989). Antologie de Alina Purcaru şi Paula Erizanu. Editura Cartier, 2021