Textul poetic poate să le servească, la diferite lucruri, diferitor persoane. În primul rând, desigur, autorului. De exemplu, pentru a se clarifica pe sine lui însuși. Ca formă de terapie. Sau pentru a le arăta într-o lumină specială celor care îl citesc lucrul despre care scrie și la care ține. Asta în cazul în care își propune ca misiune schimbarea felului de a vedea și de a simți al cititorilor săi.
Poate să le servească și cititorilor. De exemplu, celor care vor să învețe să vadă și să simtă mai mult de la un autor care le place – și despre care cred că știe să vadă și să simtă altfel.
Le poate servi și criticilor literari. Și misiunea criticului – așa cum o văd eu – e să fie un cititor model. Adică să le arate altor cititori cum poate fi construit un sens pe baza textelor pe care le comentează.
În mare parte, și ăsta e un fenomen straniu, poezia contemporană a ajuns să fie citită, în primul rând, de comunitatea poeților înșiși. Eventual de poeți „amatori”, care – cel puțin deocamdată – nu arată nimănui ceea ce scriu, doar vin, sistematic, la cenacluri sau la ateliere și caută în textele altora, de obicei, validare pentru felul lor de a scrie. E unul dintre marile reproșuri aduse (indiferent dacă pe bună dreptate sau nu) poeziei contemporane – că a încetat să le mai spună ceva celor care pur și simplu vor să citească poezie, nu să se simtă parte dintr-o comunitate sau gașcă poetică. Ca și cum publicul cititor de poezie ar trebui să fie doar cititor. Deși a devenit aproape un truism să spui că diferite tipuri de artă sunt apreciate adecvat de cei care, cel puțin, au încercat să le practice. Că înțelegi ce merită apreciat la un muzician doar dacă ai încercat să cânți și tu la un instrument, sau la un pictor – dacă ai încercat și tu să miști creionul pe foaie, creând forme în mod intenționat.
Se întâmplă rar ca cititorul-criticul-utilizatorul de poezie să fie în același timp și poet, și filosof – așa cum e Luke Fischer, autorul unei monografii recente despre Rainer Maria Rilke – The Poet as Phenomenologist: Rilke and the New Poems (Poetul ca fenomenolog: Rilke și Poemele noi), publicată la Bloomsbury în 2015. Și cred că, cel puțin pentru ceea ce încearcă Fischer în această carte, faptul că e și poet, și filosof e un avantaj. Pentru că, în calitate de poet, privește textele asupra cărora se focusează din perspectiva cuiva familiar în mod intim cu mecanismele scrierii unui poem. Și, în calitate de filosof, recunoaște în textele pe care le comentează o atitudine și un mod de a vedea cu rezonanțe în textele și practica filosofilor.
Ideea centrală a cărții este că în cele două volume de Poeme noi (Neue Gedichte)
Rilke a încercat o practică similară cu cea a artiștilor plastici care lucrează en plein air – o practică pe care a învățat-o în baza unui angajament serios cu opera lui Rodin și Cezanne (știm că a fost o vreme secretarul lui Rodin, și că a scris despre ambii artiști).
După cum arată Fischer, Rilke a început să-și cultive această practică a percepției atente ca răspuns la problema dualismului / înstrăinării – exemplificată prin obiectivarea naturii, specifică adultului modern. Nu e vorba de o concepție teoretică, ci de o atitudine întrupată, pentru care ruptura dintre interior / exterior, vizibil / invizibil e una categorică: interioritatea devine sinonimă cu subiectivitatea umană, iar „natura” nu mai reprezintă decât un ansamblu de suprafețe care nu „ascund” decât ceea ce poate descoperi în ele știința.
Or, ceea ce au în comun atât artiștii puși împreună de autorul Poetului ca fenomenolog (Rodin, Cezanne, Rilke), cât și filosofii în tradiția cărora se încadrează (Husserl, Heidegger, Scheler, Merleau-Ponty) este încercarea de a depăși limitele nete dintre vizibil și invizibil, interior și exterior, în termenii cărora se concepe omul modern. Și, cel puțin pentru artiști, nu e vorba, din nou, de adoptarea unei concepții teoretice – ci de o practică întrupată, o atitudine caracterizată prin deschidere radicală spre obiectul contemplat (peisaj, animal, plantă sau persoană), așteptând ca acesta să le reveleze propria sa esență, o esență care să nu fie separată de apariția sa în carne și oase, să nu fie ceva care s-ar ascunde „în spatele” lui, ci tocmai cel mai intim și profund aspect al său.
Așa cum Rodin, de exemplu, exprimă un conținut ideatic și emoțional inepuizabil într-un fragment – inspirat de un model, dar care nu se limitează la imitarea sculpturală a vizibilului / tangibilului, ci încearcă să ofere o nouă întrupare esenței simțite, un trup, din piatră, de data asta, din care a fost exclus orice e contingent și străin esenței respective. O încercare de a „transcrie” într-o compoziție invizibilul prezent în vizibil, care se revelează privirii atente a contemplatorului ce uită de sine în actul privirii. O transpunere fidelă care să nu fie o relatare plictisită, ci o expresie a unei epifanii. Această practică a perceperii atente, așteptând revelarea esenței, are afinități atât cu fenomenologia, cât și cu unele tradiții mistice. Și, atunci când e cultivată, se transformă în atitudine / mod de a fi în lume – radical diferite de cel cu care ne-am deprins și cel pe care îl vedem în jurul nostru.
În Poetul ca fenomenolog, Fischer trece în revistă caracteristicile acestei atitudini / practici pentru a le regăsi apoi în textele din cele două volume de Poeme noi ale lui Rilke, pe care le citește și le comentează din perspectiva cuiva care e și poet, și filosof, și filolog, scoțând la iveală cu acribie straturi multiple ale Dinggedichte – poemele despre lucruri (animale, plante, statui ș.a.m.d.) – care n-ar fi accesibile unei lecturi „parțiale”.
Astfel, Fischer arată că poemele lui Rilke sunt produsul unei practici prin care poetul a încercat să „învețe să vadă” – cu o privire ce să adaste asupra lucrului contemplat, așteptând revelarea sensului / esenței ce transcende simpla apariție și se ascunde de cel care nu vede în ceea ce privește decât un obiect printre alte obiecte, frumos sau urât, asemănător cu altele sau diferit. O privire și o scriitură integrate într-o practică ce urmărește depășirea înstrăinării omului modern și instaurarea unei noi atitudini și viziuni.
Ceea ce face Fischer în Poetul ca fenomenolog: Rilke și Poemele noi e nu pur și simplu să descrie un exemplu de practică ce poate fi cultivată de diferite tipuri de artiști și, mutatis mutandis, de filosofi, dar și să arate ce poate fi făcut la intersecția dintre poezie, critică de artă și filosofie, atunci când ele nu se confundă, ci trec una în alta, modificându-se și influențându-se reciproc.