Parteneri

Poemul ca mecanismul unui ceas (Simona-Grazia Dima, Călătoria în petalele trandafirului)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Poemul ca mecanismul unui ceas (Simona-Grazia Dima, Călătoria în petalele trandafirului)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

În 2013 Simona-Grazia Dima publică un volum consistent, Călătoria în petalele trandafirului, înglobând toate cărţile sale de poezie apărute până la acea dată. Autoarea mărturisea în prefaţă că, aşa cum deseori se întâmplă în astfel de cazuri, nu a crezut niciodată „că a venit timpul pentru o antologie de autor” şi că adunarea poeziei într-un singur volum i se părea „o devoalare a ceea ce ar trebui să rămână ascuns”.
Prefaţa în cauză se numeşte „O confesiune”, poeta recunoscând că a sosit totodată momentul să facă unele precizări cu privire şi la discursul său poetic întreţinut pe parcursul unei cariere literare măsurate în 11 plachete de versuri, un discurs deloc simplu de receptat şi de comentat.
Sunt poeţi care se situează într-un peisaj liric cât mai tern, mai direct, cu aderenţa la vedere. Aceştia practică o poetică la limita epicului, aşezând poezia într-un cadru obiectual, concret. La celălalt pol se află poeţii pentru care lumea tactilă, a lucrurilor, este doar un pretext de a proiecta o altă pânză, a unui imaginar elaborat cu obstinaţie. Aceştia din urmă, printre care o număr şi pe Simona-Grazia Dima, sunt într-o eternă căutare a poeziei pure, în descoperirea, pe urmele lui Rilke din Elegiile duineze sau ale lui Stănescu din cele 11 Elegii, a unui obiect special al poeziei.
Poeta timişoreană, stabilită de mai
mulţi ani la Bucureşti, a mărturisit, în aceeaşi prefaţă, despre sursele poeziei sale, poate ca cititorul sau exegetul să găsească mai uşor cheia spre înţelegerea unei poezii specifice, având puţine analogii în literatura română. Or, tocmai analogiile sunt acelea care te ajută să pătrunzi în interiorul unui univers literar, al unei cărţi.
Poeta povesteşte că înainte de debutul său editorial (1985) a mers la nişte manifestații studenţeşti (aflăm din Nota bibliografică a volumului că ea a absolvit Universitatea din Timişoara cu media generală 10, fiind şefă de promoţie), organizate la Suceava. Starea pe care o avea în acea vreme semăna cu traiul la fundul unui sac. Griul era culoarea dominantă. Simţea că ceva trebuie schimbat imperios. Ajunsese chiar la o concluzie, că neşansa românilor este că nu au avut niciodată, aidoma altor popoare, o mitologie a miraculosului. Simţea că aceste construcţii ale fabulosului ar forma o contrapondere la cenuşiul acaparator. S-a gândit la posibilităţile pe care i le poate oferi poezia neîngrădită de nimic. Şi atunci, „prin pustia Cetate de Scaun”, a avut o „vedere mentală”, i s-a arătat „un fluviu de lumină”. „În acel fluviu de miere groasă, argintie, luminiscentă, se aflau concentrate lumea, înţelepciunea, sensurile universului, dar şi toată poezia, inclusiv a mea. Am avut în acel moment certitudinea că, dedesubtul realului copleşitor, sălăşluieşte din vecie un strat de linişte eternă, de linişte şi prietenie, de umor şi voioşie perfect naturale, apropiate, milostive” (p. 13). Tot atunci ajunge la crearea mitologiei „fiinţelor mici”, nişte arhetipuri poetice. Pentru a da congruenţă acestor făpturi arătate în acea vedenie, autoarea le compară cu oamenii discreţi şi smeriţi cărora Isus le transmite un mesaj în Predica de pe munte sau cu upanişadele. Mai multe poeme din volumul de debut, „Ecuaţie liniştită”, sunt consacrate acestor adevăraţi elfi: Armata fiinţelor mici (2 texte), Râsul fiinţelor mici, Odihna fiinţelor mici, Răsărit cu fiinţe mici ş.a. Fiinţele mici sunt nişte salahori invizibili, care veghează asupra echilibrului lumii. Acolo unde îşi fac apariţia, ambianţa e paradiziacă, ţinutul devine imediat o Arcadie ferită de seisme: „Fiinţele mici stau sub frunzar/ la răsăritul soarelui suind firave cât un vârf de ac/ şi văd deja, cu ochiul lor catifelat, umbrit,/ apusul, când omul ori soarele, împrejmuit de belşug,/ se opreşte să răsufle prin flăcări,/ iar atunci, din poziţia lor comodă, relaxată-n destin,/ cu mâinile sub cap şi spinarea dreaptă,/ şoptesc încet, cu zâmbetul umplându-le faţa,/ un cuvânt pe care nu-l aude sau nu-l ia în seamă/ nici iarba din jurul lui –/ şi deodată îl văd deja la apus,/ ca un om cu un trunchi herculean răsucindu-se-n liman,/ arătându-şi forţa-n splendoarea luminii –/înţelepciune în sfârşit apărată” (Răsărit cu fiinţe mici).
Din acele clipe sucevene, trăite cu maximă intensitate, i se naşte poetica originală, pe care o va dezvolta şi – ceea ce este important – o va limpezi pe parcursul carierei artistice de poetă, eseistă şi comentatoare a procesului literar contemporan.
Proba de foc a fiecărui scriitor o reprezintă a doua carte. Poeta nu ne spune ce loc ar ocupa „Dimineţile gândului” (1989) în creaţia sa, decât că a fost, ca şi precedenta, amânată de editură, practici curente în epocă în cazul autorilor tineri sau indezirabili. Poeta consideră că următoarea plachetă, „Scara lui Iacob” (1995) (despre care Contrafortul a scris la vremea respectivă), continuă „cartea originară”. Dar şi celelalte volume vor perpetua „firesc acest motiv, împletindu-l cu multe altele, care îmi vor părea întotdeauna derivate” (p. 16). 
Simona-Grazia Dima scrie în continuare inspirat, îşi rafinează instrumentele, spre beneficiul poeziei şi al cititorului ei. Poezia capătă mai mare rigoare, liniile sunt trase cu mai multă precizie. Se ajunge la o simplitate clasică şi la o transparenţă a straturilor suprapuse în texte dense, uneori condensate până la extragerea esenţelor. Dacă în primele lucrări asistam încă la o anumită opacitate şi nesiguranţă, în volumele de după 1995, mai ales după „Noaptea romană” (1997), poezia nu se mai împiedică de unele noţiuni abstracte, care necesită o precizare suplimentară. Cu toate că fraza melodică a rămas aceeaşi, inextricabilă şi inconfundabilă. Bunăoară, în excelentul poem Noaptea romană (omonim cu titlul volumului), poeta imaginează cum sub crusta unei realităţi „cu haite de câini demonstrativi”, cu „topografii care m-au rănit cu fracţii/ şi compasuri, cifre, gnomoni şi ustensile ascuţite” descoperă un sit poetic roman sau mai degrabă readuce la suprafaţă oraşul Pompei de până la erupţia vulcanului, cu viaţa sa palpitantă, în care villa rustica, rosatum-ul sau heliocaminus-ul învie spectaculos în faţa ochilor: „apeducte şi porticuri, a căror rigoare nu schingiuieşte spaţiul,/ păşesc fără să număr treptele, negrul muzical mă poartă de la sine,/ până în sala cu mimi acompaniaţi de cântăreţi din flaut,/ harfe şi chitare, turturele naive mi se aşază pe umăr, urc,/ condus de forţe tot mai dulci, spectacolul e-aici dintotdeauna/ şi nu se va opri, de ce-aş mai măsura, dacă am devenit măsură?/ În atrium lucrează discret ceasuri solare şi de apă, iar lângă/ vetrele eterne piesa se tot joacă. De parcă m-am retras/ pe un cadran într-o grădină din villa rustica, văd ca în palmă/ oraşul părăsit în fugă: el mai gesticulează mut, pasiunile/ îi fumegă aromat, un ghem de şerpi, iar din explozia lui fără oprire/ răzbate inofensiv un zumzet, în timp ce ni se-aduce/ un vin rosatum…”.
Acest joc de aprinderi şi stingeri, această spirală a sărbătorilor continui coborâte în moarte se vor multiplica şi diversifica în toate cărţile. Spaţiul roman va fi înlocuit cu unul etrusc („Ultimul etrusc”, 2002), iar „Călătoriile apocrife” (2011) vor lua locul celor autentificate.
Deşi vocea poetică singulară şi situarea cumva à rebour faţă de plutoane şi trenduri o aşază într-un cluster separat, totuşi în poezia Simonei-Grazia Dima se pot remarca unele trăsături comune poeziei române de la optzecişti încoace:
(1) evoluţia de la un limbaj foarte abstract spre unul mai palpabil şi
(2) unele poeme construite, în aria şi matricea sa, dar după legi ale epicului, spre care s-a îndreptat în linii foarte mari poezia română din ultimii vreo treizeci de ani. Gravura melancoliei (vol. „La ora fulgerului”, 2009) redă, între aceleaşi prezenţe şi absenţe până la estompare, drumul plin de surprize al unui cavaler. Ocean (vol. „Călătoriile apocrife”) începe descriptiv, aducând în prim-plan povestea unui „evreu triestin”.
În primele cărţi poeta evita terenul accidentat al contingentului, optând pentru desenul moale al peisajului mirific, pentru întâmplarea solară, aducătoare de pace şi linişte sufletească, în ultimele adoptă o ţinută echilibrată între tablourile benefice (scoase dinlăuntru), în acord cu strategiile creatoare iniţiale, şi realitatea inevitabil colţuroasă, infiltrată în poezia ei asemenea unui intrus.
Poemele Simonei-Grazia Dima seamănă cu mecanismul unui ceasornic, alcătuit dintr-o adevărată harababură de rotiţe, care creează, în rotaţia lor, mersul armonios al acelor pe cadran.
_____________
 
Simona-Grazia Dima, Călătoria în petalele trandafirului, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2013