Categorii

Parteneri

Plînsul

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Plînsul

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

După ce mama a primit vestea, vreo două săptămîni şi-a ţinut lacrimile. Dar zi şi noapte curgeau, pic-pic-pic, adu­nîndu-i-se în piept. În timpul ăsta, şi-a adus fata acasă din oraşul străin, a îmbrăcat-o în rochie albă – he, ce frumos străluceau pe piepţi, de o parte şi de alta a capului, lungile plete roşii! –, de parcă n-ar fi pregătit-o de îngropat, ci de măritat cu pămîntul. Şi, după ce a îngropat-o, a întins masă mare cu borş de legume, cu sarmale de post învelite în frunze de viţă şi plăcinte cu mere, cinstind ome­neşte neamurile şi vecinii. Că doar ei, lăsîndu-şi trebu­rile baltă – şi cîte nu se cer făcute într-o gospodărie înainte de Paşti, te gîndeşti dumneata? –, au stat cu rîndul zile şi zile pe lîngă mamă, chitind să se tocească măcar puţin ascuţişul durerii sale.
Dar oare ascuţişul ăsta de brici se toceşte dacă nu-l uzi? Venit de departe cu familia, fiul, de cîte ori o întîlnea prin ogradă, prin casă, prin bucătărie, se ruga cu lacrimile încurcîndu-i-se prin perii ţepoşi de pe obraji: plîngi, hai, plîngi! Însă prin dărîmăturile feţei mamei ieşea la iveală de fiecare dată doar un zîmbet colţuros şi umil. Zîmbetul acela n-a dispărut nici cînd a auzit şoaptele unor cumetre vorbind între ele (avort, bre, pi ascunse!), nici chiar cînd cumnata a zis la masă cu obidă Dumnezău sî cie iertat!, făcîndu-i pe toţi să caşte ochii cu spaimă. Şi n-a dispărut niciodată în zilele cît oamenii s-au foit prin preajmă, de ziceai că e singurul său sprijin.
 
Abia după ce au plecat din bătătură pe la casele lor, liniştiţi de calmul şi de vorba ei domoală şi iertătoare de Dumnezeu, mătuşa a dat drumul răcnetelor. Cînd lucra în grădină, răcnea. Cînd hrănea vitele şi păsăretul, răcnea. Mîngîia botul umed al viţeluşei abia fătate şi răcnea doar i-am spuuuuus! aşa de straşnic, încît bietul animal sărea în lături speriat. Cînd deretica prin casă şi acareturi, răcnea. Noaptea, în odaia de lut cufundată în întuneric, întîi se închina, apoi începea să geamă, să bocească uscat, lovindu-şi pieptul cu pumnii cum ar fi lovit în chiar poarta morţii: să-i dea fata înapoi!
 
Într-o zi, pe cînd săpa în grădină, Dumnezeu s-a îndurat şi lacrimile au pornit. Scurgîndu-se prin şanţurile de pe obrajii aspri, curgeau pic-pic-pic în ţărîna afînată. Iar mătuşa se uita lung şi cu nădejde după ele, de ziceai că se aştepta să se ducă direct la tînărul trup îmbrăcat în alb de sub pămînt. Să-l ude, să-l hrănească, să-l înflorească.