Lumea modernă a așezat omul în centrul atenției sale, revendicându-și ipso facto o formă sau alta a umanismului. Nu există intelectuali și, îndeobște, oameni de bine care să nu-și alinieze ideile la tradiția umanistă: toți cred în emanciparea prin cunoaștere a ființei umane, în virtuțile abordării critice și raționale etc. Mai mult, se consideră că oricine atentează la demnitatea, drepturile și libertățile individului sau, profanare supremă, se îndoiește de centralitatea omului ca ființă nu neglijează doar aceste principii și valori, ci temeliile înseși ale civilizației și ordinii actuale. 
Într-o lume atât de „umanistă” și atât de emancipată prin știință/cunoaștere, este totuși ciudat să descoperi că cei care și-au atins majoratul ontologic în era propășirii generale au idei foarte vagi și chiar preconcepute despre originile și mai cu seamă mizele intelectuale ale dezbaterii care a reformatat percepția omului începând din veacul al XIV-lea. Bunăoară, școala ne spune că Francesco Petrarca e unul dintre primii umaniști europeni, dacă nu chiar întâiul. Generalitățile cu care operează sistemul educațional modern, răspunzând mai curând imperativelor ideologice și culturale ale vremii sale decât adevărului istoric, par să-l înscrie perfect pe marele poet toscan în formula clișeizată a umanismului renascentist. Petrarca a subliniat, într-adevăr, importanța revenirii la autorii latini, a vorbit despre un „medium tempus” contemporan marcat de declin și întuneric și care trebuie depășit prin studiul clasicilor, promovând valori pe care le atribuim în prezent individualismului. Performanțe intelectuale definitorii – nu-i așa? – pentru un umanist în accepția de azi a termenului, dar nu toți știu ce se ascunde în spatele acestor formule.
În realitate, autorul Canțonierului stă nu atât la obârșia umanismului, cât a portretului-robot al scriitorului și cărturarului umanist din epoca Renașterii, încropit pe la mijlocul secolului al XIX-lea de Georg Voigt (Die Wiederbelebung des classicshen Alterthums, 1859). Savantul prusac a contribuit decisiv la transformarea lui Petrarca într-o ștanță cu ajutorul căreia s-au bătut mai apoi toate efigiile umanismului. După un secol și jumătate de întrebuințare intensă, clișeul e fără fisuri, reproducând și consolidând în continuare mitul unui creator ce și-a depășit epoca, a rupt-o cu trecutul, a prefigurat viitorul.
Înflăcărata imaginație a veacului romantic și pozitivist, căreia îi datorăm cam toate prejudecățile, falsurile și filtrele deseori mitopoetice prin care azi ne cernem trecutul, nu a acceptat niciodată prozaismul stărilor de fapt și nici teoriile cuminți, conforme realității. Umanismul nu putea face excepție, el cerea o mitologie proprie. Savanți ce nu mai puteau gândi cultura altfel decât ca pe o succesiune de curente, școli și ideologii aveau nevoie de o emblemă a umanismului, de un creator reprezentativ pe care să-l așeze în fruntea curentului. Cum Dante nu se potrivea acestui rol, oricât de mult ar fi încercat unii să-l îmbuce în angrenajul renascentist, Petrarca a părut, într-un anumit moment, soluția optimă. La aura romantică a poetului ce și-a cântat, în versuri curajoase, iubita, s-au adăugat unele afirmații ale sale ce se lăsau prea lesne rupte din context și chiar au fost smulse din acesta în cadrul unei interpretări pe cât de spectaculoase, pe atât de anacronice. Astfel, Petrarca a devenit, fără să fi fost vreodată, cap de școală umanistă.
O mână de cărturari știe, azi, adevărul. I-a ajutat spiritul critic, dar mai cu seamă lectura atentă a (con)textului. Îl putem afla și noi, dacă citim tratatul lui Petrarca Despre ignoranță: a sa și a multora, tradus din latinește de Ioana Costa și apărut la Editura Polirom în minunata colecție „Biblioteca medievală”, coordonată de Alexander Baumgarten.
Textul tratatului, de fapt, o epistolă concepută ca un tractatus, este comentat de Andrei Bereschi în studiul introductiv, „In medium nostrum tempus: Petrarca și legitimarea umanismului”. Profesorul clujean ne povestește amănunțit cine și cum a elaborat dosarul unui Petrarca precursor al umanismului modern. Astfel, aflăm că, vorbind despre vremurile „tenebroase” din trecut, Petrarca nu se referă, așa cum credea Th. E. Mommsen, la „evul întunecat” medieval, ci doar la cele câteva secole care au precedat propriul său veac și care s-au remarcat prin lipsa personalităților, prin insignifianță istorică, prin declinul elocinței. De aici importanța revenirii la modelele Antichității. Cicero este, desigur, scriitorul și gânditorul preferat – tratatul însuși este redactat în stilul „pledoariilor” ciceroniene. El anticipă monoteismul „ca un apostol”, dar nu este, din această cauză, mai puțin demn de milă, după Petrarca: latinul a murit cu câțiva ani înaintea Revelației, în „întuneric”, la capătul unei „nox erratica” („noapte a rătăcirii”), fiind privat de privilegiul adevărului, de „aurora luminii adevărate”, aidoma personajelor din Limbul dantesc. Prin urmare, „întunecată” rămâne Antichitatea, Petrarca periodizând istoria mai curând în maniera… Sf. Augustin decât în cea a lui Mommsen. 
Promovând studia humanitatis, Petrarca nu urmărește, spune A. Bereschi, „o performanță în cunoaștere (…) cât un traseu de formare personală în spiritul unei vieți bune și drepte”, deprinderea „artei de a trăi bine și fericit” și a tehnicilor de „inițiere și formare practică a sinelui”. Pe acest drum, actul scrisului ar avea o însemnătate aparte, fiind o „pragmatică a modificării celuilalt” și, deopotrivă, o modalitate de înălțare la virtuțile creștine. Virtuți atinse inclusiv de anticii care nu au cunoscut creștinismul, dar care oferă, prin îndelungi și corecte exerciții spirituale, oglindite în desăvârșitele creații ale gândirii și imaginației lor, un model de autodepășire. O spune Petrarca însuși: „(…) sunt sigur în sinea mea că Cicero însuși ar fi fost creștin dacă ar fi putut (…) să primească învățătura lui Christos”. Anume acest model este propus de Petrarca semenilor și tocmai în el rezidă esența umanismului său, care nu este o „renaștere a romanității, ci aducere a romanității la împlinirea ei creștină”. Humanitas pentru Petrarca este creștinul care „se înalță deasupra Antichității într-o manieră moștenitoare” și nu „enciclopedistul de geniu care își dedică viața cunoașterii într-o formulare filtrată de faustismul romantic”
(A. Bereschi). Umanismul renascentist, așa cum îl concepem azi, e mai curând o anticameră a iluminismului care pledează pentru o morală a moravurilor, pe când umanismul originar, în speță cel petrarchian, predică o morală în „orizontul adevărului revelat”.
Reîntoarcerea la cei pe care îi numim astăzi „clasici” e condiționată, la Petrarca, nu de datele lor de naștere, ci de natura viziunii și de calitatea ideilor pe care aceștia le-au împărtășit. Nu orice autor antic este bun doar pentru că-i antic. Acesta e și subiectul principal al polemicii din De ignorantia…, o replică, în fond, a lui Petrarca împotriva unor „prieteni” care-i luaseră în derâdere limitele intelectuale. De pe pozițiile averroismului pe atunci la modă – o adaptare universitară a filozofiei naturii a lui Aristotel –, foștii amici îi recunosc lui Petrarca talentul literar, dar și inaptitudinea acestuia pentru cunoașterea științifică, sapiențială, pură, detașată de morala creștină, a naturii – „(…) aș fi spus nu știu ce despre virtute altfel și nu îndeajuns de aristotelic”, explică ironic autorul pricina supărării. Răspunzând acuzațiilor, acesta afirmă că vetula lui Petrus Lombardus, bătrânica ignorantă dar evlavioasă, este de preferat tuturor filozofilor ce favorizează adevărul și intelectul în dauna binelui și a voinței. Inclusiv lui Aristotel. 
Conflictul în sine între cei care știu și cei care cred, între aristotelicieni (cei care cunosc virtutea, dar nu o iubesc și nici nu o cultivă) și platonicieni (ex nostris, „ai noștri”, după cum îi definește Petrarca, adică cei care cultivă virtutea și sunt de folos „pentru viață”) poate să nu-l mai intereseze pe omul cult de azi, preocupat de chestiuni aparent mai pământești. Totuși, dacă va dori să înțeleagă de ce aceste griji îi par acum mai importante decât aprigul rezbel doctrinar din tratatul petrarchian, va trebui să găsească două-trei ore ca
să-l… citească. 
Realitatea este că, în confruntarea cu timpul, umanismul lui Petrarca nu a învins, după cum s-a crezut, ci a pierdut. Și că această epistolă despre ignoranță încheie, cronologic, nu numai opera poetului prelat, ci o întreagă epocă. După șapte secole de umanism, trăim cea mai profundă criză a acestuia. Nu în ultimul rând pentru că am răstălmăcit, de bunăvoie, textele părinților săi spirituali.
_______
Francesco Petrarca, Despre ignoranță: a sa și a multora. Traducere din latină de Ioana Costa. „Biblioteca medievală”, Editura Polirom, 2016