Categorii

Parteneri

„Pentru mine lectura înseamnă apropierea de cei cu care mă asemăn”: Dialog Ana Rapcea – Tatiana Țîbulea

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Pentru mine lectura înseamnă apropierea de cei cu care mă asemăn”: Dialog Ana Rapcea – Tatiana Țîbulea

– Dragă Tatiana, felicitări, mai întâi, pentru noul tău roman, Grădina de sticlă. L-am citit cu sufletul la gură, trebuie să recunosc, tocmai l-am terminat și încă sunt acolo, printre eroii tăi, cu gândul, probabil și cu inima. Ca și pe primul, de altfel: Vara când mama a avut ochii verzi. Scrisul tău seduce fără drept de apel, cred că deja știi asta.
 
– Mă bucur dacă este așa, dragă Ana. Și eu m-am lăsat sedusă de scris, mai ales în această carte, unde am mers cu el mână în mână. Două limbi, două alfabete, două vârste ale personajului și, prin urmare, două tipuri de narațiune – Grădina de sticlă este, cred, o carte (și) despre scris. 
 
– Deși, în cadrul unei dezbateri din programul Zilelor Literaturii Române la Chișinău, din acest an, constataserăți, împreună cu alți invitați, referitor la proză, că nu se mai scriu romane de dragoste, aș îndrăzni să afirm că romanele tale vorbesc totuși despre dragoste. Doar că din polul opus al conceptului: ne-dragostea, lipsa sau lipsirea de dragoste. E vorba despre copii și părinți și niște drame interioare ale acestora, despre niște traume sufletești profunde, cărora tu, ca autor, nu le dai dezlegare, nici nu le ștergi cu buretele, ca să ne duci pe noi, cititorii tăi, spre niște happy-end-uri cât de cât. Întrebarea este de ce ne lași așa, cu ochii în soare, ușor contrariați și cu o mulțime de întrebări fără de răspuns?
 
– În timp, orice întrebare își găsește răspunsul. Din experiența mea, am învățat că răspunsurile vin chiar și atunci când nu mai avem nevoie de ele. Adeseori, când mai mult ne încurcă decât ne ajută. Într-o carte, dacă apare emoția, restul trece pe planul doi. Contează, desigur, și genul cărții. Poate, într-un roman polițist sau unul istoric, claritatea este necesară. Mie însă nu mi-a plăcut niciodată să spun prea multe despre personajele mele. Le las, așa, în mila cititorului. Să le compună el părțile lipsă. Cu happy-end-urile stau prost, ai dreptate. Mi se par cele mai plictisitoare sfârșituri de carte, care îți închid în față toate ușile. Dacă oamenii sunt fericiți, parcă nici nu-ți vine să-i deranjezi. 
 
– Spuneai în cadrul aceleiași întâlniri că nu crezi că acest nou roman al tău va fi înțeles în România, așa cum s-a întâmplat cu primul. Mi se pare o temere nefondată, deoarece și România, și Occidentul reacționează cu mult interes față de ceea ce transmit scriitorii noștri basarabeni despre viața noastră cu rușii, în URSS, dovadă fiind cărțile lui Baștovoi, Ernu, Ciocan, Liliana Corobca. 
 
– România a înțeles și a îndrăgit prima mea carte chiar mai mult decât a făcut-o Moldova. Ar fi cel puțin nedrept să mă gândesc că nu o va înțelege pe a doua. Temerea de care vorbești am exprimat-o, dacă îmi amintesc bine, în contextul unei discuții despre traduceri. Cât de traductibilă este, dar mai ales pe câți oameni din afară i-ar interesa un astfel de subiect – aici am unele dubii. În ceea ce privește tematica cărții și „viața noastră cu rușii”, Grădina… nu este doar despre asta. Are cel puțin trei straturi și trei feluri în care poate fi citită. Conflictul lingvistic (foarte important pentru mine, e drept) nu este nici pe departe cheia cărții. Și ca să revin la România, unde cartea deja a început să fie citită și există și primele reacții, se pare că au fost apreciate anume „diferențele”. Topica cărții, în primul rând, care este intenționat rusească și la care am lucrat cel mai mult. 
 
– Romanul tău este înțesat cu multe cuvinte și expresii rusești, există o linie aparte dedicată limbii moldovenești/române versus limba rusă. Ce aduci nou tu referitor la acest subiect, comparativ cu prozatorii amintiți mai sus, căci bănuiesc că i-ai citit pe fiecare dintre ei?
 
– Sunt puține expresii rusești în carte. Sunt, în schimb, multe fraze rusești, care nu puteau lipsi, în condițiile în care am ales să spun o poveste în această manieră.  Mă întrebi ce aduc nou și mă simt ușurată să-ți răspund: nimic. Nici nu mi-am propus acest lucru și cred că, dacă aș fi făcut-o, această carte ar fi fost un eșec (are încă toate șansele să devină). Nu am scris o carte-document, o carte istorică, nici măcar o carte-manifest. Grădina de sticlă este povestea subiectivă a Chișinăului în care am crescut. Pe alocuri a mea, în multe cazuri a generației mele, nicidecum însă o poveste care pretinde a fi a unei țări. 
 
– Lastocika, eroina din Grădina de sticlă, ar putea fi un simbol al Basarabiei, răpită/înfiată/cumpărată de ruși și lovită mereu peste gură ca să vorbească „po-celoveceski”? 
 
– Aș minți dacă aș spune că nu am brodat deloc pe această imagine a Basarabiei. M-ar întrista însă dacă oamenii ar citi cartea cu o alegorie atât de simplistă în minte. 
 
– Maria Pilchin se apucase, la lansare, să inventarieze o serie de sindroame, prezente în romanul tău fățiș sau din off, inclusiv sindromul Stockholm. Aș vrea să te întreb dacă literatura te poate vindeca sau, cu alte cuvinte, dacă tu crezi în efectul terapeutic al scrisului?
 
– Literatura ia mai des forma cititorului. O carte va fi în primul rând ceea  ce  s-a înțeles, nu ceea ce s-a scris. Motivele pentru care un scriitor decide să scrie pot fi total diferite de ale omului care citește. Nu cred în efectul terapeutic al cărților, cred însă în marea bucurie de a citi. Un text care îl poate vindeca, cum spui tu, pe scriitor îl poate debusola pe cel care îl citește. Cred mult în sentimentul de haită, pe care eu una îl trăiesc de fiecare dată când citesc o carte bună. Pentru mine asta înseamnă lectura – apropierea de cei cu care mă asemăn. 
 
– Ești un autor pe cât de empatic, pe atât de nemilos cu personajele tale, tai ca în varză în ele (adevărat că o fideluță foarte fină ), practic, nu rămâne niciunul întreg. E o marcă a stilului tău sau e altceva, ce anume?
 
– Nu sunt chiar nemiloasă. Sinceră să fiu, discuțiile despre cruzimea din cărțile mele m-au cam obosit. Sunt cărți mult mai violente – și ca imagine, și ca acțiune. Personajele mele sunt oameni normali, care trec prin situații cu nimic rupte de realitate. Nu am recurs niciodată la dramă de dragul dramei. Nu am speculat. Așa îmi place să cred. 
 
– Am observat cum cărțile tale comunică între ele, câteva pasaje din Fabule moderne, având la bază experiențe, presupun, personale, au migrat în Grădina de sticlă. E ceva întâmplător sau o direcție în care totuși ar trebui să sape istoricii literari? Nu cunoaștem numele adevărat al Lastocikăi, lași însă să se întrevadă, într-o secvență din roman, o inițială, T. (a doua, B., se explică); ocazie cu care aș vrea să te întreb, ce anume din tine, cea reală, i-ai împrumutat eroinei tale?
 
– Sunt Lastocika în multe locuri din carte. Trăirile acestei fetițe, observațiile ei, atitudinea față de limbă, viziunea asupra orașului – cam așa a fost copilăria mea. Desigur că nu tot ce i s-a întâmplat ei în carte mi s-a întâmplat mie. Nu este o carte autobiografică. Oricum, am crezut mereu că un autor nu se poate ascunde pe mult timp și va lăsa urme chiar și în personajele neiubite. 
 
– Ești un autor greu de clasificat, au remarcat mai toți criticii care au scris despre Vara... chestia asta. Eu, nefiind critic, nu mă apuc să-i contrazic. În Grădina... am remarcat elemente de realism magic, influențe cehoviene...; tu însăți cum te autodefinești, care
sunt modelele literare de la care te revendici? În general, îți pui problema aceasta, o consideri importantă, actuală pentru tine?

 
– Nu mă cer în vreo categorie. Îmi place să stau pe margine. Realismul mi se potrivește, cred, cel mai bine, deși realismul magic mă atrage tot mai mult. S-a scris adeseori despre poetica prozei mele și asta m-a surprins. În Vara…, chiar nu m-am gândit că aș putea face poezie și anume această carte este considerată de critici la granița dintre poem și proză. În Grădina… am scăpat intenționat niște capitole mai poetice (așa cum le văd eu), nu m-aș mira însă ca să nu observe nimeni.  
 
– Se combină interesant în tine sentimentalismul și pragmatismul. Pe Lastocika adoptatoarea sa o învață să țintească foarte sus, tu de la cine ai învățat aceasta? Vii din televiziune și aș vrea să te întreb unde e mai ușor să fii vedetă: pe sticlă sau pe hârtie? Sunt comparabile, în general, experiența ta jurnalistică și cea literară?
 
– Nu-mi place cuvântul „vedetă”, nu am fost niciodată vedetă. Am lucrat în televiziune și am fost în văzul lumii, însă munca mea nu s-a deosebit cu nimic de cea a altor colegi jurnaliști. Cât despre activitatea literară – cred că toate meseriile sunt compatibile cu literatura. Nicio facultate nu te învață să scrii, așa cum o meserie din alt registru nu te împiedică. 
 
– Într-un interviu recent, în Ziarul de Gardă, editorul tău, Gheorghe Erizanu, opina că scriitorii nu sunt oameni fericiți. Deși e vagă și largă afirmația, mă aventurez să te întreb și pe tine ce crezi despre fericire și chiar dacă ești sau te consideri un om fericit? Dacă da, cam cât din fericirea ta o pui pe seama literaturii?
 
– Fericirea se teme de întrebări prea directe, asta cred. Literatura este o parte din viața mea, deocamdată una foarte mică și nici pe departe cea mai importantă.
 
– Știu că nu se face și că e destul de impertinent, însă, dacă nu e o informație top-secret, ai semnat un contract de durată cu Editura Cartier? E satisfăcătoare, pentru tine, chiar și în sens financiar, această colaborare? 
 
– Sunt mulțumită de Editura Cartier, iar cu Gheorghe Erizanu ne leagă nu doar un contract, ci și o prietenie. În sens financiar pot spune doar că banii pe care îi câștig din cărți, raportați la viața mea din Paris, sunt o glumă. Poate lucrurile se vor schimba când (și dacă) voi fi tradusă în mai multe limbi. Presimțirea mea este însă că nu mă voi îmbogăți din scris. 
 
– Țin neapărat să te întreb și despre publicul tău. E destul de numeros, în creștere și, în mod evident, te iubește. La nebunie chiar, aș zice. Dacă ai sondat deja și ai un portret mai mult sau mai puțin clar al acestuia, te rog să ni-l descrii și nouă.
– Publicul niciodată nu poate iubi la nebunie. Când se ajunge la așa ceva, următorul pas este ura. Sper să nu ajung vreodată la hateri (pe cei ascunși nu-i pomenim aici☺). Nu fac asemenea sondaje și nici nu contează pentru mine cine sunt cititorii mei. Mă bucur că mă citesc nu doar femeile, ci și bărbații. Cel mai mult mă bucur însă că mă citesc tinerii. Recent, la București, am primit un premiu „Observator Lyceum”, care cred că va fi greu de egalat. 
 
– Din unele aluzii pe FB, am dedus (poate eronat, nu exclud) că te-ar interesa ecranizarea romanelor tale. Dacă e adevărat, unde ai prefera să se întâmple aceasta, cu ce regizor(i) și, desigur, cu ce finalitate?
 
– Mi-ar plăcea să se facă un film pe Vara. Despre restul este inutil să discutăm, din moment ce o astfel de propunere nu am avut. Totodată sunt încântată că, în toamnă, la București, se va juca un spectacol. De abia aștept să văd premiera. 
 
– Ultima întrebare: ai adunat vreodată în viața ta sticle? Eu da (explicație: în cazul în care vei considera întrebarea mea absurdă, aș vrea să-i cunoști mobilul).
 
– Am adunat, dar nu ca Lastocika. Am cunoscut-o însă pe fata despre care am scris și profit de interviul tău ca să o îmbrățișez. 
 
– Îți mulțumesc, dragă Tatiana, pentru franchețea acestor răspunsuri. Mult noroc ție și cărților tale! 
Iunie 2018