Categorii

Parteneri

Peisaj după isterie (Mircea Cărtărescu, Peisaj după isterie)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Peisaj după isterie (Mircea Cărtărescu, Peisaj după isterie)

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac

Ce mai! E o bucurie și o alinare să îi citești textele în astfel de vremuri sulfuroase, în care orbirea de orice fel pare să se instaleze treptat și nemilos. Scriitorul e un solitar, e cel care iese din coloană și se delimitează de ea, dar nu din renunțare lașă, ci pentru a avea o mai bună perspectivă, pentru a contempla peisajul în toată splendoarea sa monstruoasă. Și pentru a revitaliza întrebările grele, fundamentale, fără de care conștiința umană s-ar abrutiza și ar sfârși într-o paralizie definitivă. I-am putea spune cărții – scurt tratat despre ecologia sufletului, nu am greși defel. Peisaj după isterie, cea mai recentă carte semnată de Mircea Cărtărescu, adună articole de presă apărute între anii 2007-2017, puse împreună, din bucăți disparate, cu o tematică diferită, cosmopolită, ele se-ncheagă într-un corp eterogen, plin de sens și unit de o atitudine profund umană. Un deceniu dificil, marcat de spasme ideologice, de turbulențe politice, de eroziuni culturale, o luptă inegală în care binele a fost mai întotdeauna minoritar, copleșit de alonja sardonică a răului.
Care e rolul intelectualului într-o astfel de societate? Ce dileme morale îl traversează? De unde vine răul? Oare frumusețea va mai salva lumea? Sau va rămâne o simplă expresie dostoievskiană, de inventar? E posibilă implicarea politică a unui scriitor, fără a-i compromite statura morală? Întrebări necesare, deschise, translate într-un cotidian sufocant și urmate de răspunsuri multiple, generoase, subîntinse de o respirație etică.
Cartea se deschide în actualitate, cu un articol ce aruncă priviri din interior asupra unui eveniment recent, protestele din iarna acestui an, atunci când, grație societății civile, asaltul asupra justiției părea că a eșuat – (Protestăm în primul rând ca să ne putem privi în ochi când ne uităm în oglindă.) Protestăm dintr-o datorie morală față de noi înșine, dintr-un impuls de igienă spirituală. Textele lui Mircea Cărtărescu întreprind excavații psihologice, decelează realități încâlcite, realizează endoscopii salutare, pun degetul pe rană, acolo unde e cazul, fără edulcorări amăgitoare. Primul pas al unei prezumtive însănătoșiri e tocmai diagnosticul precis, determinarea exactă – criza valorilor, patologia urii de sine, voluptatea perdantului (ca la noi la nimenea, suntem ultimii din Europa), omnisciența minciunii, dejecțiile unor televiziuni, falsul patriotism, corupția ca înscris genetic, predispoziția balcanică pentru înșelăciune, impostura generalizată. Bulgărele minciunii, prin rostogolire, capătă dimensiuni grotești și atunci e de datoria morală a intelectualului să-l „topească”, să îi desfacă faldurile (faimosul ponei roz), să ia atitudine contra mistificărilor ordinare. Nu e treabă ușoară. Iar pentru a te vindeca, „deziluziile necesare” sunt o condiție preliminară obligatorie.
Prețul plătit de cel care încearcă să spună adevărul e major, suportă injuria, nejustificatul oprobriu public, acuzații false, calomnii usturătoare, îi sunt atribuite afirmații contrafăcute și, în general, e ținta predilectă a răuvoitorilor. Textele lui MC „curăță” un teritoriu în metastază, e o muncă anevoioasă, din care produce apoi frumusețe literară. Că scrie despre traumele comunismului, despre ororile regimurilor totalitare (experiența Auschwitz-ului), despre condiția de atlet a scriitorului, despre evenimente politice (alegerea lui Iohannis) sau despre bardul Păunescu și Cenaclul Flacăra (megafonul comunismului românesc), frazele sale curg fermecător și constituie în subsidiar o pledoarie pentru uman. 
Un loc distinct în peisajul acestei cărți îl reclamă capitolul Scrisori către Luisa, o corespondență între Mircea Cărtărescu și o scriitoare de origine bască, ținută în cadrul unui proiect literar european. Doar vorbindu-i unui străin, vorbești cu adevărat despre tine, distanța afectivă încurajează luciditatea gândului, anulează subiectivitatea părtinitoare. Textele lui MC, indiferent din ce zonă își revendică originea, au o profundă latură autobiografică, asumată de altfel – (n-am făcut decât să scriu despre mine). Hubloul biografic înlesnește o comunicare intensă între zone aparent depărtate.
Am considerat dintotdeauna că, în cazul lui MC, Mica trilogie e tot atât de importantă ca Marea trilogie, că „genul minor” facilitează accesul în agora literaturii majore. Puțini sunt cei care îl vor cunoaște pe scriitor direct, prin Orbitor sau prin Solenoid, am certitudinea că majoritatea vor trece mai întâi prin Nostalgia (Rem, Ruletistul, Mendebilul, Gemenii), prin voluptatea Jurnalelor, prin prozele scurte, șlefuite diamantin, prin spațiul mediteraneean și lasciv al Levantului, reflectați în ochiul căprui al dragostei noastre, și abia apoi vor îndrăzni să efectueze o ultimă piruetă, spre asaltul final. Peisaj după isterie trimite intertextual la întreaga experiență de scriitor a lui MC, e o oportunitate rară de-a pătrunde în meandrele literaturii, pe culoarele infinite ale unei biblioteci imaginare. La fel ca Lucian Boia sau Horia Roman-Patapievici, demonstrațiile logice ale lui MC (triplate de atitudinea etică și frumusețea limbajului) stau demn în picioare, explică mai coerent decât orice „apoftegmă” a marilor iubitori de patrie lumea în care trăim.
Dar această carte nu e doar despre tarele unei societăți în derivă, nu e doar despre convulsiile conștiinței, e în egală măsură o carte despre frumusețile ascunse ale vieții și ale literaturii. Sau poate era suficient să scriu doar – ale literaturii?! MC e un caz aproape singular în care eticul și esteticul conlocuiesc într-o solidaritate fecundă. 
_______
Mircea Cărtărescu, Peisaj după isterie. Editura Humanitas, 2017,
256 pag.
 
 
Mircea Cărtărescu la lansarea cărții „Peisaj după isterie”
Eu am regretat întotdeauna că am intrat în publicistica social-politică (...) Am intrat dintr-un fel de complex, pentru că mulţi colegi ai mei, la sfârşitul anilor ’90, deja făceau publicistică, deja îşi spuneau cu curaj opiniile, pe când eu stăteam cuc în faimosul turn de fildeş. Mi s-a şi reproşat direct, în faţă: iată, un autor insensibil, şi asta m-a făcut să intru în publicistica politică.
…Eu sunt un om curios de felul meu, ca un copil. Am multe interese, nici nu vi le spun, pentru că m-aş face de râs. Am pierdut un an de zile cu enigma avionului din Malaysia care a dispărut şi care n-a fost găsit nici până astăzi.
La fel a fost şi cu publicistica mea politică. Am simţit nevoia să ştiu ce se întâmplă şi în această zonă, aşa cum citesc şi cărţi de matematică, fără să înţeleg niciun fel de ecuaţie (...) Mă interesează felul în care se mişcă o societate, legile de care este guvernată această masă care se numeşte comunitate, a început să mă intereseze soarta noastră, a românilor. Am început să mă întreb dacă avea dreptate Cioran, care avea un sentiment de dragoste-ură faţă de români, şi care vorbea de faimosul spaţiu scitic, în care nu se petrece niciodată nimic. Am început să mă interesez dacă are dreptate, dacă aşa sunt românii. Acest interes a devenit un fel de pasiune de a înţelege…
La baza acestei pasiuni politice eu am pus câteva credinţe pe care le-am considerat importante pentru mine. Adică pentru mine e de ajuns ca o entitate aflată la guvernare să-şi arate aderenţa la câteva principii pentru ca eu să fiu de acord: să fie europeană, de exemplu. Modul nostru de viaţă european este cel mai bun dintre toate, din punctul meu de vedere, ca fel de a te folosi de lucruri şi de oameni, nu se compară cu niciun altul. Momentul cel mai important al comunităţii noastre a fost aderarea la Uniunea Europeană. 
Este important pentru mine să mă definesc ca persoană aflată într-un câmp de forţă ideologic. Ce fel de om sunt eu? Sunt de dreapta, de stânga, care sunt principiile, criteriile după care tu ca individ te orientezi după un pol sau altul? (...) Mă definesc după faptul că pentru mine şi unele principii care par mai de dreapta şi altele mai de stânga nu se exclud reciproc, deci valorile mele sunt eclectice şi zigzagate. Mă socotesc ca fiind cel mai confortabil undeva între aceşti poli, împrumutând şi dintr-o parte şi din alta. Accept că voi fi cel mai lovit, fiind de centru.
Toate aceste dileme sunt prezente în această carte. Cartea este departe de a fi politică (...), eu am încercat să fac o carte „comestibilă”, pe care să o puteţi iubi, să luaţi fiecare ce vă este propriu. Am combinat în această carte texte literare, eseistice, politice, etice de cele mai multe ori şi tot felul de alte texte. Sper că ceea ce e comun lor este vocea mea, felul meu de a vedea lucrurile, nu este vocea unui scriitor, ci o voce umană. Umanitatea simplă a fiecăruia dintre noi este valoarea cea mai înaltă, a fi om adevărat e cel mai greu lucru cu care suntem confruntaţi în viaţă.”