Categorii

Parteneri

Pe bolovanul lui Sisif

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Pe bolovanul lui Sisif

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Datorii
Epictet – sclav eliberat,
mare filozof stoic
 
Totul jertfit generozității întru despovărare. Mijlocul de aur între nimic de prisos și perfecta lipsă de datorii.
Nimic ce te-ar sătura până în gât, nimic ce ar fi până peste cap, – starea ideală de a nu plăti, de a nu împrumuta jertfa ca stare de faliment, despovărător de tine, cel abundent, de ei cei mulți.
Deja se conturează o anume simetrie. Toate contractele – ferfenițite, zburându-și fulgii împovărați de oarecare cuvinte, cifre, jurăminte, asigurări – prăsilă birocratică. Râvnește casta, și nicidecum casa, altor despovărați și a cugetătorilor stoici puțin ironici, cărora frunzele toamnei nu li se mai arată drept valută forte.
Listele sunt închise, ușile – deschise. Ce surprize ar mai putea urma? – iată întrebarea care, din păcate, domnule Epictet, redeschide vechile capitole ale stoicismului, punând acuta problemă a unei neoeliberări din sclavie, ca iminentă datorie a dependenței de ceva sau de toate ale lumii, după care stoicul își scrie, anticipat, epitaful:
Mi-am întors absolut toate datoriile. Inclusiv viața.
Pentru ca, peste veacuri în șir lung, cinicul postmodern(ist) sau minimalist să scrie graffitti pe piatra tombală a stoicismului în general:
„Plătește-ți datoriile. Chiar și pe cele pe care nu le ai. Nu costă nimic.”
„Întoarce-ți datoriile. De nu le ai, întoarce-le spatele.”
Ba chiar, cinicul, crezând că e puțin să lase doar un graffitti în urma sa, s-ar putea să le treacă pe astea în vreo revistă ce apare din nu se știe ce datorie (față de națiune? Față de lume?...) pe datorii.
 
 
În lupta pentru Patrie...
 
Deja experimentat – cum s-ar spune – dar ce neimportant totuși față de tine însuți cel de altădat’ (aproape ca în romanț, nu?), neofit rătăcit prin vechi confuzii provincial-metafizice, suferind de ceva pesimism, probabil nefondat, visându-te un fel de Rimbaud (nu Napoleon) cel Mare și des pomenit de supra- și sub-realiștii supuși dicteului auto(șah)mat, ce face ca insul să se întrebe asupra sensului vieții personale, nonsensului istoriei universale și să nu fie ridicol ca veteranul (sau Unchiul Vania) vanitos, ce jinduiește asigurări pe viață și supraviețuire aici, într-o patrie ne-repatriată care, nu este exclus, o fi având și ea un Munte al Măslinilor, dar, din păcate (făcute și neispășite încă?), nu și o Evanghelie vindecătoare de absurditate...
Auzi?...
...nu, nu aude nefericitul ce-și trăiește zâmbetul și ingenua prostrație aici / acolo în patria ne-repatriată, între Prut și Nistru, unde, nu o dată s-a întâmplat, cazuri foarte grave, dar de necondamnat: când stindardul patriei a fost sfâșiat! – fâșiile sfâșiate fiind necesare pentru pansamentul celor răniți aproape mortal în lupta pentru patrie....
 
Despre SOSrealism
 
După revoluția – nu obligatoriu de catifea – post-postmodernistă
(de)căzută în minimalism, intru pe la morga literaturii, să caut trupșoarele ucise ale poemelor „clasice”, pe care le învățasem la școală, la universitate... – Nu că aș desfășura un program (Doamne ferește, un... pogrom!) de varietăți, ci, pur și simplu, fiindcă uneori scriu și câte vreun articol despre SOSrealism (un fel de sos retoric picant pe jos), se întâmplă să am nevoie de citate, în care orga rimează cu morga. 
Iar la zid de morgă ce rimează cu orgă prind a te bate fel de fel de gânduri, printre care și ideea că ceea ce nu-i ajunge aurului ca să devină aramă de orgă este catastrofala lui lipsă de armonie.
Uneori, ce frumos sună în tuburile orgii orgia trâmbițelor judecății de apoi! – îți spui la zidul de morgă, pe care cinicii au lăsat un: „Sculați, voi oropsiți ai sorții!” Apoi unul și mai și: „Accesul persoanelor neautorizate strict interzis!”
Iar viața continuă: diminețile, serile, pe trotuarul din lungul grilajului ce îngrădește morga, părinții își duc de mânuță copiii la grădiniță. Iar un tânăr tătic, asistent la catedra de filosofie, unde face către soție:
– Este înșelătoare părerea că în morga zăvorâtă nu se întâmplă nimic...
 
 
În cel mai bun caz
 
Pe când unul părăsea studiile, pentru ca – zicea el optimist – să se dedice totalmente acaparantei literaturi, un altul abandona literatura, pentru a se consacra filosofiei, în ambele situații fiind vorba de doi eșuați care, în cel mai bun caz, nu ar putea ajunge decât doctor honoris causa.
Mai e de spus că cel care abandonase literatura făcu o alegere corectă, înțelegând esențialul din ce i se răspunsese la Poșta literară, la care, de regulă, sunt utilizate, deopotrivă, două modele de răspuns-standard: „Reveniți” și „Reveniți-vă”. El spunându-și că nu există vreo cale specială, care să ducă spre literatură, literatura fiind ea (însăși) calea spre filosofie. Chiar dacă cineva îi spuse direct: „Domnule, în filosofie, dumneata ești un nu ești.” Însă lui continua să i se pară, interior orbește, că ar fi totuși filosof get-beget, încă din pampers și alte benefice modernizări ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului.
 
 
Pe bolovanul lui Sisif
...dacă cineva nu vrea
să lucreze, acela...

(Epistola a doua către Tesaloniceni, 3/10)
 
Pe bolovanul lui Sisif e scris ceva, dar se vede vag, fragmentat, greu de deslușit, pentru că bolovanul se rotește.
Amice, pândește momentul în care bietul Sisif, pe-o clipă-două, își mai trage sufletul, se odihnește, și, pe uriașa lui stâncă a supliciului, citește:
– Cine nu muncește nu mănâncă.
Iar de clipa se mai prelungește, cine știe, în concordanță cu apucăturile timpurilor noastre, poate reușești și tu să pulverizezi pe acea stâncă cine știe ce graffitti.