Poetul Ivan Pilchin editează, de data asta în calitate de traducător, volumul Insula Timpului, o antologie de poezie slavă, compusă dintr-un cvartet: trei autori de expresie rusă (doi dintre care locuiesc în Ucraina) și unul de limbă ucraineană.
Orice traducere reprezintă o contribuție la valorificarea unui spațiu cultural. O carte poate fi citită și în original, dar atunci când o citești în limba maternă ea devine parte a literaturii române nu numai în sens strict lingvistic, ci și al șanselor de a germina în literatura noastră. În plus, un traducător – altminteri un profesionist – poate să aleagă, uneori dintr-o infinitate întreagă, nume meritorii, chiar și mai puțin cunoscute.
Pe lângă antologiile și cărțile de autor traduse, trebuie amintite articolele de sinteză, care au menirea de a evalua fenomenele poetice dintr-o anumită zonă culturală. Traducătorii sunt tocmai persoanele cele mai indicate care să scrie asemenea materiale de panoramă literară. Volumul în cauză conține și o prefață calificată, semnată de Maria Pilchin, în care poezia celor patru poeți este aranjată între coordonatele criticii literare. Maria Pilchin ne oferă o cheie de lectură, de interpretare a poeziei care variază de la un autor la altul, de la o poezie extrem de recognoscibilă în termenii ei existențiali la alta abstrasă, străină, personală până la incomunicare. Mai trebuie făcută o precizare necesară, remarcată și de prefațatoare, că „cei patru scriu fără rimă”. Precizarea ar fi fost inutilă dacă nu am ști că, în literatura slavă de răsărit, poezia cu rimă părea că are o tradiție imuabilă.
Fiindcă este vorba de lucrări traduse, totuși nu ne vom expune, din motive care pot fi ușor bănuite, asupra felului cât de adecvată este transpunerea într-o confruntare cu originalul. O astfel de expunere ar putea fi obiectul unei alte referințe de ordin strict filologic.
Acum, să deschidem cartea și să privim înăuntru la cei patru poeți din Ucraina și Federația Rusă.
Prima în ordinea din antologie este Galina Râmbu, născută în 1990 la Omsk, Rusia. A publicat volumele de versuri: Spațiul mobil al răsturnării (2014), Timpul pământului (2018) și Viața în spațiu (2018). A fost tradusă în mai multe limbi și i-au apărut plachete în limbile engleză (2016), letonă (2018) și neerlandeză (2019). Actualmente, locuiește în orașul Lvov, Ucraina.
Ciclul din antologie a fost intitulat după denumirea cărții ei din 2018. Trebuie spus că atât denumirea antologiei, cât și a ciclurilor dedicate tuturor poeților incluși în ea conțin două elemente: timpul și/sau pământul.
Poemul liminar, Tatăl meu doarme pe dușumea, este cumva reprezentativ pentru poezia autoarei. Ținând seama de stilul dur al poetei, el ca și cum deschide cutia Pandorei. Acest poem scris în stilul cernuha, o artă plină de asperități, de imagini tari decupate din realitatea frustă, m-a readus în epoca de la sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, epoca de haos, debusolare și adevărată panică. Poemul te înfioară prin scenele descrise ale unui oraș provincial, în care industria căzută a lăsat (zeci de) mii de oameni la limita disperării. Lumina de la capătul tunelului – salariul care nu mai sosește al tatălui – nu poate concura cu gândurile negre, ucigașe și sinucigașe, ale eului poetic. Proiecția unei sărbători șukșiene este prezentă și aici și ia forma dorinței de a ajunge, după ce tatăl lor va primi salariul, în centrul orașului pentru a vedea expoziția de flori. Poemul e o demonstrație că în ultimii 30 de ani nu s-a întâmplat nimic notabil în spațiul estic. Sfârșitul poemului ne dezvăluie că poeta este fiica unui migrant moldovean. Imaginea fals-edulcorată, ironică a tatălui: „el doarme și nu știe nimic despre salariul său,/ el vorbește în vis moldovenește cu fratele” (p. 17), este plină de un tragism internațional. Versurile, în care poeta vorbește despre terminarea timpului, ne sugerează de fapt că viața trece/va trece și nu va urma niciun fel de Eldorado.
În celelalte poeme, se conturează, cel puțin până la această etapă, universul poeziei Galinei Râmbu. Deși nu renunță la toposul local și habitatul familial, poeta lărgește uneori cadrul. Poezia ei transmite un mesaj anti-sistem, îndreptat împotriva celor care conduc această lume. În portretul de pe Wikipedia se precizează că autoarea împărtășește în creația sa idei socialiste. Oricum, discursul antisocial, pornind și de la civilizația materială slabă a lumii estice, constituie o tradiție deloc de neglijat în literatura rusă. Pe un fundal modern-cehovian, apare, în poemul omonim, omul din Nefteiugansk, „cu dinți «de aur» în față/ și zâmbet de om obosit, care nu crede nici în guvernare,/ nici în luptă, nici în forța sindicatelor, nici în eliberarea/ prin artă” (p. 21), care exprimă dorința de a pleca la Moscova „să ducă… în geanta sa o lume mai bună…”.
În ultimele poeme ale ciclului, materia epică, brut-existențială a textelor se rărește. Poezia capătă trăsături abstracte, iar cuvintele sau sintagmele mai tari stabilesc o punte de legătură cu poeziile de început. Iată unele din aceste linkuri: mesajele goale ale lumii, fără timp, babilonia formelor ș. a.
Vladimir Korkunov este poet și critic literar. S-a născut în 1984 la Kimrî, Rusia. Este autorul volumelor de versuri: Pierderea temporară a vorbirii (2019) și Tanzania (2019) (ediție română-rusă, traducerea în română aparținând lui Leo Butnaru).
Vladimir Korkunov face o poezie cerebrală, nefiindu-i străină intertextualitatea practicată sub varii forme. Versurile sale sunt cvasialeatorii, frizând uneori bizarul și absurdul. Poetul e mereu în captarea de poeticitate pură, fără legătură cu vreo realitate cunoscută. Metaforele găsite și imaginile rezultate sunt surprinzătoare: „omul de piatră în barcă/ își taie cărarea în râul închegat/ scutură avalanșele cascadelor/ de pe fruntea albiei/ șlefuiește pietrele fără oprire/ calmând ritmul inimii” (p. 53), „popoarele istoriilor mele sunt la limita dispariției/ și medicul închide paginile din/ fișa medicală” (p. 54).
Exercițiul poetic al lui Vladimir Korkunov este de a recupera și de a redimensiona avangardismul de acum 100 de ani: „la moscheea de lut/ merg femeile/ din sticlă opacă” (p. 46). Cu toată împrăștierea de metafore, poemele caută să se mențină într-o anumită albie unică. Bunăoară, în acest poem axa lexicală menține construcția gelatinoasă a textului: moschee, pelerinaj, imam, rugăciune, păcate, chinuri de mormânt, dumnezeu, minaret ș.a.
Alteori, acest stil abscons este utilizat în poeme cu tentă politică, în care transpar afirmații directe, tranșante: „se pare că guvernarea asta nu se va termina niciodată” (p. 50), combinate cu un soi de șopârle amintind de literatura din socialism: „… întorcându-te de la serviciu/ îmi dai piatra-în-creștere/ cu o gaură în mijlocul inimii/ prin care prinzând curaj/ ne vom transmite bilețele unul altuia.”
În ultimele poeme, două scrisori netrimise, tenta avangardistă a scrisului său se schimbă cu un lirism difuz și elevat: „… amintirea e câteva fotografii de muzeu în care se decolorează tainele și se sting cele care într-adevăr contează” (p. 55).
Lesyk Panasiuk este poet și traducător de limbă ucraineană. S-a născut în 1991 la Jitomir, Ucraina. A publicat plachetele Piatra ploii (2013) și Mărul adevărat (2014). Este coeditorul unui (fan)zin de poezie, Documentarea corpului. Locuiește la Bucia, Ucraina.
Câteva trăsături se desprind clar la o primă lectură. Poemele sale sunt traversate de o tematică dureroasă pentru statele ex-coloniale. „Nu există nicio istorie și nici n-a existat/ în locul unor cărți de istorie să editați pete de cerneală”, afirmă poetul într-o poezie intitulată Iulie. Istoria a fost înlocuită cu basme: „Mereu am trăit în basme/ spre exemplu eu am crescut dintr-o sămânță de măr.” Istoria însă nu poate fi defulată, ci recuperată/reconstituită: „aud nume în cântecele unde nu există nume/ aici miroase a ploaie, iarbă și pământ” (Discuția). Discuția se poartă, de fapt, cu ceea ce nu are glas: „niciun fel de cuvinte/ discuția s-a încheiat/ discuția nici n-a început.”
Tehnologiile, inalienabile vieții de astăzi, apar într-un univers răsturnat. De exemplu, lumina electrică este văzută dintr-o perspectivă distructivă, anti-ecologică, iar peisajul lăsat de „lumină” capătă trăsături distopice. Abordarea sa seamănă cu empatia pe care Harari o exprimă față de lumea preistorică a culegătorilor atunci când o compară cu cea a agricultorilor.
Ecaterina Derișeva este poetă de limbă rusă și traducătoare. S-a născut în 1994 la Melitopol, Ucraina. A publicat un volum de versuri originale și traduceri Punctul de plecare (2018). Locuiește la Harkov.
Cerebralitatea, concizia și fragmentarismul sunt trăsăturile definitorii ale poeziei ei. Ea descrie un univers static, în care obiectele unei lumi electronizate și mecanizate își fac apariția precum informațiile pe wall-urile de socializare. De aici și terminologia adiacentă. Metaforele sunt, de regulă, reci, distante, iar mișcarea e una de deconstrucție. Temele ei sunt risipirea și deconcertarea: „atâtea sensuri ale jucătorilor aruncate în gol” (p. 104), „direcția sărutului își schimbă sensul” (p. 105), „nu mai controlez raza timpului” (p. 107). Esența sau concluzia se conține în chiar poemul de început al ciclului: „viețile noastre sunt niște pixeli/ pe pânza pictată a morții/ unde parașutele din cimitir cresc tot anul/ și înfloresc/ și înfloresc/ și înfloresc” (p. 85).
Cei patru poeți sunt diferiți între ei în ciuda vârstei relativ apropiate (născuți între 1984 și 1994). Chiar în lirica fiecăruia distingem diferențe de registru. Dar toți depun mărturie – e drept, cam amară – despre insula timpului, care îi adăpostește pe toți.
_______
Insula timpului. 4 poeți din Ucraina și Rusia. Antologare și traducere din rusă de Ivan Pilchin. Editura Tracus Arte, București, 2019