Cura heliomarină estivală și însăși noțiunea de concediu sînt de nedespărțit de tenul bronzat. Știu – și o recunosc –, constatarea este mai mult decît banală. De cîte ori, întorși din vacanță, nu ni s-a spus (admirativ): „Vai, ce bronzat ești!”? Sau (potențialii privitori departe fiind) nu ne-am auzit întrebați: „Te-ai înnegrit?”. Ca și cum bronzul nu ar fi un simplu accesoriu epidermic, ci dovada peremptorie a unei vacanțe reușite la mare; semnul ei metonimic; indiciul (temporar) indelebil al „corpului de vară” (despre care am scris tot aici, exact în urmă cu un an). De fapt, așa și este: spre deosebire de curele montane, mergem pe litoral nu (numai) din motive de sănătate, ci, în primul rînd, pentru a ne bronza. Și, desigur, pentru a arăta (și mai) bine. Iar dacă, din cine știe ce motiv, acest lucru nu se întîmplă, vacanța pare simbolic ratată (de unde și exclamația decepționa(n)tă care ni se aruncă în față: „Dar nu te-ai bronzat deloc!”). Nicio vîrstă nu este străină de acest habitus mental. Ne bronzăm în copilărie (pentru că părinții ne spun că soarele este bun), la tinerețe și maturitate (deoarece așa „trebuie” să arate vara un corp „normal”), o facem și la senectute (pentru a părea mai tineri...). Arămiul pielii „dă bine” oricînd.
Nu a fost mereu așa. Aidoma vestimentației estivale, bronzul, ca fapt social, are, și el, o istorie, iar eseul lui Pascal Ory ne-o rezumă cu savoare.
Secole de-a rîndul, culoarea închisă a pielii a fost exclusă din toate canoanele sociale (de frumusețe, bun-gust, modă etc.). Mai mult, ea a fost chiar demonizată: în iconografia creștină, de exemplu, reprezentările angelicului sînt albe și luminoase, în timp ce Infernul apare mereu zugrăvit în culori sumbre (negru sau roșu-sîngeriu). Atît la antici, cît și la moderni, frumusețea a împrumutat, invariabil, un aspect imaculat (poate doar egiptenii să fi făcut excepție, cum ne-o sugerează pictura cu caracter funerar), urîțeniei fiindu-i rezervate numai tonurile întunecate. Aceeași polaritate cromatică era specifică și ierarhiilor sociale: din Evul Mediu pînă în secolul al XIX-lea, în literaturile europene pielea albă și pletele aurii sau negre s-au asociat nobleței, tenul ars de soare fiind, dimpotrivă, o emblemă a „plebei” și marginalilor. Exemplele sînt prea numeroase pentru a fi evocate aici: cine nu a auzit de Isolda cea cu „pletele de aur”? Sau, citind romanele hugoliene și pe cele ale lui Dumas, nu a admirat feminitatea în culoarea purității?
Prefacerea acestei simbolistici, adică pozitivitatea bronzului, s-a produs mai întîi în Franța (se putea în altă parte?), tonul fiind dat, ca și în privința „corpurilor de vară”– cum altfel? – de moda feminină. Potrivit lui Pascal Ory, există chiar o dată precisă a acestei schimbări: iulie 1928. Numărul din acea lună al revistei „Vogue” (care apare și astăzi) își invita cititoarele să răspundă unei întrebări hamletiene: „A fi sau a nu fi bronzat?”, tipărită chiar pe coperta principală. Subtitlul interogației nu era, nici el, lipsit de semnificație: „Pro și contra soarelui sau neajunsurile provocate de soare”, semn că voga tenului „ars” sau „prăjit” (termenii folosiți de publicație ca referenți ai noii mode estivale) începuse să prindă avînt, dar nu devenise încă un obicei general de vacanță. Acest lucru pare a se fi în­tîmplat peste zece ani, cum o indică tot o publicație mondenă („Marie-Claire”): în septembrie 1937, revista (fondată cu numai șase luni mai devreme) își sfătuia cititoarele (toate citadine) revenite din vacanță să-și revizuiască ținuta cu ocazia reluării ocupațiilor de peste an, inclusiv arămiul pielii (ultima recomandare fiind, totuși, opțională). Pentru Pascal Ory, acesta a fost intervalul decisiv cînd tenul bronzat s-a impus – scrie el – ca un atribut „al frumuseții elitelor” și „superiorității sociale” (p. 52), dar – aș adăuga eu – unul al feminității din marile orașe, pentru că în „Franța profundă”, pînă după al Doilea Război Mondial, bronzul a continuat să fie cînd repudiat, cînd privit cu reticență. Nu mai este nevoie să spun că moda pielii bronzate a constituit motorul dezvoltării unei game din ce în ce mai largi de produse cosmetice, Franța surclasînd din acest punct de vedere Germania, inventatoarea (în 1903) a șamponului „Schwarzkopf” și a cremei „Nivea” (produsă de firma Beiersdorf din 1911). O dovedește, între multe alte exemple, extraordinarul succes al „Oréal”-ului, fondat în 1909 de Eugène Schuller ca o modestă marcă pentru vopsele de păr, dar ajuns, în anii ’30, vedeta incontestabilă a unei mulțimi de produse dermice (cremele solare, uleiurile corporale etc.) legate, toate, de bronz.
Nu a fost deloc o întîmplare că moda tenului ars de soare (care s-a răspîndit după 1945 în întreaga Europă) a coincis cu noua civilizație a aparenței numită de Christophe Granger a „corpurilor de vară”. Amîndouă fenomenele au fost expresiile unui complex de factori și schimbări de mentalitate, al căror început trebuie căutat, în Franța, în anii de după Primul Război Mondial. La apariția lor simultană a contribuit, mai întîi, timpul liber al vacanțelor școlare și concediilor plătite, ceea ce a făcut ca vechiul habitus cultural al „loisir”-ului, propriu, în veacul al XIX-lea, numai elitelor aristocratice și burgheze, să se generalizeze și la nivelul maselor. Locul ocupat în această cultură a timpului liber de activitățile sportive, drumețiile montane și, în general, de „naturismul” programatic al turismului de masă postbelic a avut, și el, un rol în propagarea noii mode dermice, ca și medicina timpului, ale cărei prescripții curative recomandau, pentru unele maladii (tuberculoza), viața în aer liber și, spre deosebire de trecut, helioterapia. Nu trebuie uitată din această panoplie cauzală nici marea mișcare de emancipare a femeilor de la începutul interstițiului interbelic – subiect al unei bogate literaturi și filmografii –, care pare a fi dat un impuls decisiv impunerii acestei mode. Părul scurt și abandonarea corsetului și a rochiilor lungi au eliberat femeile de constrîngerile tradiționale la care fuseseră supuse în cultura antebelică, eminamente masculină. La fel și bronzul pielii, preschimbat acum într-un semn al sănătății și bunei dispoziții – pe scurt, al „wellness”-ului.
Înțelegem mai bine de ce „invenția” tenului bronzat este, în pofida aparentei sale banalități, un „fapt social total”, cum afirmă Ory, citînd o faimoasă expresie a lui Marcel Mauss, legată de o altă practică socială, la fel de anodină: darul (p. 127). Limitată, inițial, la o mică elită urbană (preponderent feminină), extinzîndu-se, apoi, în rîndurile claselor mijlocii, noua modă a sfîrșit prin a cuceri întreaga societate, fiind „vîrful de aisberg” al unor ample mutații sociale și mentale (culturale) care se pot reconstitui, pas cu pas, tocmai pe această bază.
Ar mai fi destule lucruri de spus despre subiectul eseului semnat de Pascal Ory, dar și de meditat la modelul său de cercetare, ușor de aplicat și realităților noastre sociale din prima jumătate a secolului trecut. O micro-istorie a „bronzatului” în România nu ar fi deloc lipsită de sens, dimpotrivă...
Înainte de a încheia, mai sînt dator cu o precizare. De unde vine această – iarăși! – aparent banală comparație dintre tenul ars de soare și metalul omonim (bronzul; de fapt, cu una din componentele sale, arama)? De ce tocmai bronzul a ajuns să fie folosit ca o metaforă epidermică? Autorul explică sinonimia prin plasticitatea acestui metal, ușor de modelat în efigii cu chip uman. „Bronzul – scrie el – intră ... în universul mental al celor care visează o ființă umană insensibilă la emoții și străină de orice letargie și slăbiciune fizică și (prin urmare) morală” (p. 89). De acord cu această explicație, dar cu o nuanță: bronzul cutanat mi se pare valorizat, mai curînd, ca o amprentă a corpului viril (în cazul bărbaților) și (în varianta feminină) a celui elegant și sănătos. Mai exact, a corpului viu și în mișcare. Din punct de vedere simbolic, bronzul este mai „moale” decît fierul sau oțelul, în care s-au „întrupat”, nu întîmplător, două dintre figurile celebre ale totalitarismului contemporan: Lenin și Stalin. El nu are nici căldura și plasticitatea marmurei, care, aidoma sculpturilor grecești sau busturilor mu­ssoliniene, „fixează” pentru eternitate trăsăturile fizice. Avantajul său este însă de a fi maleabil și repetitiv în conotații. Indiferent de corpurile pe care își pune amprenta (adolescentine, tinere sau bătrîne), simbolul bronzului estival rămîne același: cel al unei bune condiții fizice și psihice.
_______
Pascal Ory, L’invention du bronzage. Essai d’une histoire culturelle. Paris, Flammarion, 2018, coll. „Champs histoire”