Categorii

Parteneri

Pasărea filosofiei

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Pasărea filosofiei

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Pasărea înțelepciunii, aflată între animalitatea pedestră și supremul spirit ceresc, sau doar socratic, având aripi în a nu obosi în negăsirea adevărului ultim, cu zborul ei dezorientat tulbură geometria spațială a imaginației noastre, ce creează cea mai inutilă hologramă a grandorilor. Un dadaism senzorial din așchii de imagini – doar atât rămâne în urma bătăilor de aripi ale păsării filosofiei. Pasăre care, ca însăși Filosofia, pare să țină de o eternă mitologie mereu în dispută, în care ultimul cuvânt nu-i va aparține decât... ecoului. Pentru că, în genere, filosof sugerează și o cale de „atac” a ortografiei: după ce scrii – Nietzsche, vrei, parcă, intuitiv, să scrii și – Nietzscheodată!
Însă până atunci, până la ecoul definitiv, să dăm sunetul filosofiei la maximum, să ne bucurăm de libertatea pe care o predică și o servește, pe unde clar, pe unde orbește, între tentația ultimelor consecințe și cruzimea niciodată a ultimelor decepții. Adică filosofia, în libertatea ei, îi permite lumii, omului ceea ce nu le permite realitatea. Asta e: realitatea, ca și absurditatea, poate ajunge destul de departe. Să zicem, să devină poezie, ba mai mult – filosofie... Iar în acest „scor indecis” între filosofie și realitate s-ar insinua o întrebare: De fapt, ce ați dori să auziți de la un filosof despre filosofie: ceva interesant sau adevărul?... Adevărat fiind și că, atunci când îți răspunde la vreo întrebare un filosof, la cele auzite te îndoiești, dacă l-ai întrebat ce trebuia, ce intenționai să-l întrebi. Iar, de obicei, răspunsul său te duce spre o altă întrebare, care i se potrivește. S-ar crede... Pentru că, oricare ar fi rezultatul, el te readuce la început:
– Ce e filosofia?
Doar atât. Răspunsul ar sluți gravitatea și frumusețea întrebării despre – implicit – geneză ca filosofie, filosofia ca geneză care, în priceperea mea, se arată ca universul care a înviat, fără să fi murit vreodată.
 
Iată inima!
 
Lăsați-mă neantului ce face pulbere până și zeii, zică-se cu puțina glorie pe care o avusesem, secând deplin nucleul uranic al voinței, anihilând orice predispunere la răbdare, pe propriul piept inima arătând ca un exotic arici de mare aruncat pe uscat – o puteți înconjura, o puteți încorona cinic cu micii arici ai castanelor verzi.
Ecce cordus! în absența omului propriu-zis (propriu-fost...) mărăcinii indiferenței universale, acești arici ai castanelor verzi și aricii (distractivi...) dez-ghimpați ai castanietelor încoronând chircitele artere coronare, fulgerul lor umilit ca un sfârc de viscere mumificat, ca vrejul iederii uscat spânzurat pe un zid de lagăr de concentrare (în sine) de-a valma cu sârma ghimpată – sinistră arpă zângănitoare sub alicirea grindinei, când e să bată precum o teroare a șerpilor rătăciți aiurea de ascunzișuri ea, inima, provizoriu, pe durata operației*, în afara trupului. Când din nou sunteți el, codul, în concordanță cu tine, tu în concordanță cu propriul tău cord. Ca un acord al divinității să fiți voi, cordul și cu tine, în concordanță. În generala și permanenta inevitabilitate a permanentei inter-acțiuni, a permanentei inter-vieți: inima noastră bătând în Inima Lui Dumnezeu,
Inima Lui Dumnezeu bătând în inima noastră, în viața noastră...
24. XII.2003 // 2019
_______
*Sacramentala operație pe cord deschis avea să mi se întâmple în decembrie 2014, grație minunatului cardiochirurg Aureliu Bătrânac.
 
Pe marginea drumurilor
 
Drumurile nu-i pot oferi lumii lecții sau simple exemple de directitudine, de dreptate (în spațiu, nu în sfera spiritului), de franchețe, cum s-ar mai putea spune (ușor neadecvat în acest caz, în această sferă; neadecvat din cauza prejudecăților, fie etice, fie gramaticale), din simplul motiv că drumurile sunt astfel croite de însăși lumea care, oricât ar vrea, nu poate să înainteze doar în linie dreaptă. Chiar din cauze obiective, nu?
Altfel spus, lumea nu-și poate da sie însăși lecții sau simple exemple de directitate, aceasta – directitatea – fiind foarte înrudită cu dreptatea, cu adevărul.
Cele înfățișate până aici ar fi doar datele unei probleme fără de rezolvare sau cu multiple rezolvări pur și simplu greșite, cotite, ocolite, exact ca drumurile care nu pot fi exemplu de directitudine, dreptate (în spațiu, nu în etică), în fine – de adevăr. Pentru că, de exemplu, călătorul/ căutătorul ce merge pe alături cu drumul nu înseamnă că merge, obligator, în afara sensului sau pe alături cu sensul. Uneori (probabil, foarte rar, dar totuși), o abatere de la drum e salvatoare, ducându-te în neștire chiar pe drumul cel bun. Al șansei. Și cel mai des ajungi la aceeași răscruce, când trebuie să decizi: să mergi pe propriul tău drum sau s-o iei pe drumul drept...
Sau când fiecare din noi merge pe propriul drum se poate întâmpla ca mai mulți să mergem pe același drum. Ai același drum și cu cei pe care îi întâlnești în cale, doar că direcțiile/ sensurile sunt diferite. (Mă rog, pentru oi e mai puțin important același drum, decât aceeași turmă...) Precum, să zicem, într-un sistem filosofic ce poate fi asemănat unui drum pe care se întâmplă să meargă împreună câțiva inși; parcă în aceeași direcție ar merge, numai că, în fine, se pomenesc că ajung în locuri foarte diferite.
De auzi că cineva ar fi luat-o pe un alt drum, nu e sigur că chiar există un alt drum, ci că acel cineva îl croiește. Și poate că de aici încolo ar putea exista cu adevărat un alt drum. Însă prea puțini din cei care-au croit cărare au fost ajunși din urmă de-un drum în toată legea. (Colateral darwinismului, cărarea n-ar fi fost decât maimuța de la care a provenit drumul. Drumul ce se naște doar când e călcat în picioare. Iar unele cărări sau chiar drumuri o fi pornit de la un prim pas aiurea...) Drumurile, chiar simplele poteci, ce sunt gândurile omului în devălmășie cu gândurile pământului. Numai că pe drumurile pământului să nu te lași dus de gânduri prea departe – la întoarcere ai putea fi prea obosit sau ai putea rătăci drumul.
Apoi fii atent și nu te bucura, naiv sau prostește, de drumul acoperit cu flori. Florile ar putea acoperi gropi periculoase. Inclusiv spre rai sau iad drumurile sunt accidentate, cu gropi, nicidecum netede ca în palmă. (Păi, pe drumurile cu gropi se împiedică și cad mai ușor până și moravurile...) Unica diferență de circulație fiind că ambuteiaje se pot forma doar pe drumul spre iad, nicidecum spre cel spre rai.
Și totuși:
– La drum! – ne îndeamnă viața.
– Încotro?..., întrebăm noi.
– Nu știu..., răspunde ea.
Pe marginea drumului vieții – atâția oameni pierduți...