Parteneri

„Particule de murire și nemurire…” (Teo Chiriac, Sufletul meu de până la Big Bang)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Particule de murire și nemurire…” (Teo Chiriac, Sufletul meu de până la Big Bang)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Inteligent şi creativ, plămădind trupul şi sufletul poemului deopotrivă (în genul Suceveanu sau Galaicu-Păun), Teo Chiriac este un arhitect din neamul dedalizilor, în accepţie stănesciană. Autorului îi plac construcţiile poematice sofisticate şi măreţe, nu acareturi adunate în jurul altor buticuri. Penultimul său volum, Monstrul Sacru, era o dovadă în plus, construit conform unui plan bine echilibrat – deşi asimetric şi cam rigid – cu liniile sale de forţă şi cu toate componentele unui edificiu durabil.
Chiar dacă cel mai recent proiect al poetului* a rezultat din mai multe cosmetizări şi amputări ale manuscrisului iniţial, el este o construcţie finită, o ţesătură complexă şi completă. Un edificiu arhitectonic (virtual, construit din proiecţii şi cuante ale spiritului) cu toate elementele necesare: ziduri şi contraforturi, ogive, arcade, cariatide, turle, abside, cupole, galerii şi paliere ecumenice… Rezultanta intersectării acestor cuante e un sanctuar împărţit în secţiuni distincte: „Vechiul Sentiment”, „Noul Sentiment”, „Theosis”, aproape: pronaos, naos, altar.
Poemele din „Vechiul Sentiment” parafrazează secvenţe biblice, cu deschidere largă spre măsurile eterne ale existenţei; a doua secţiune a cărţii îngustează spaţiul la cel autohton şi contemporan; iar ultima îl reduce la universul propriului eu (şi la timpul imediat, vorba vine).
În construcţia aceasta, poemul liminar Pact cu cititorul – camerton şi ars poetica – e un fel de pridvor, o introducere (declarativă). Versificând simplu, ca un rapsod popular, care nu-şi pune mari probleme în legătură cu relevanţa rimelor (cunosc-recunosc, tine-mine), într-un final de strofă comite o surpriză, care îl divulgă ca poet autentic: „…între vremea ce trece şi vremea ce vine/ între spiritul nou şi materia în ruine”, invocând confruntarea (sau, mă rog, dialogul) dintre timpuri/ generaţii.
Doar că „proiectul de contract” e vag expus, ca „obligaţie a părţilor”. Textul pare o galerie suplimentară, ataşată cam în grabă, în ultimul rând, construcţiei finite. Uneori prea patetic, alteori prea discursiv şi aproximativ, el adună totuşi câteva memorabile pasaje: „Viaţa mea e posibilă doar dacă exişti şi tu”; „noi suntem născuţi de aceeaşi frumoasă idee”; „prin tine să mă înalţ mai sus decât sus”. În fine, o imagine antologică a relaţiei poet-cititor: „te-am iubit totdeauna/ de aceea în astă seară – eu voi muri primul/ ca mâine – tu să-nviezi (dicţionarul recomandă: să-nvii – mvc) cel dintâi”. Mie mult mai inspirat îmi păruse „pactul cu cititoarea” din poemul Roata (volumul Monstrul sacru).
Un fel de „Cugetările sărmanului Dionis” este În mica chilie de pe Sadoveanu nr. 2. O artă poetică a discursului de tip Biedermeier („compun poezele/ cu fluturaşi călugăriţe şi tufănele”). Un romantic poem din acelaşi registru este Poeţi în deltă (am prins secretul: „Vechiul sentiment” e de pe spaţiul celest al High romanticismului – reciclat postmodern, desigur –, iar a doua secţiune a cărţii e din registrul minor, teluric). Ca într-un cântec: „bărbaţi ai câmpiei pleacă în larg să vâneze apusuri de soare”, tabloul e magnific şi expresiv, chiar expresionist-blagian pe alocuri („drumul de sânge al înserării”; „soarele istovit se scufundă-n adâncurile mării”), poeţii devin ei înşişi personaje, nu numai spectatori ai imaginilor în mişcare: „ei stau pe scena plutind între valuri şi boltă”…
Vraja prinde contururi dramatice atunci când călătorii constată că unul dintre ei „a rămas la marginea mării pe post de far/ acolo să-şi cheltuiască toată lumina/ acolo să-şi stingă dorul de larg”. Substanţa e de romanţă, dar structural poemul e o baladă romantică. Finalul confirmă cu brio această prezumţie: „Şi-n timp ce preafrumoasa domnişoară/ taie cu bicicleta parfumul nopţii de vară/ departe departe în larg/ răsare luna şi valuri se sparg/ de dorul unui cuvânt nespus/ de frumos// ca limpezimea de sus/ ca profunzimea de jos”.
Un alt gen de artă poetică (şi, concomitent, de bildungsroman – nicio contradicţie) este poemul final Sufletul meu de până la Big Bang. Partea I (din nouă, întinse pe şase pagini!) e o artă poetică autonomă, desăvârşită, citabilă aproape integral: „Suflete al meu,/ ca să poţi să-ţi iei acum zborul/ a trebuit să mergi toată viaţa pe jos.// Ai mers pe drumul ceaiului/ alături de robustul iac tibetan/ […]// Ai mers pe drumul mătăsii/ alături de neobosita cămilă arabă/ […]// Ai mers pe drumul smirnei/ alături de smeritul măgăruş creştin…”
Partea a doua a poemului descrie romanul formării: „ca să poţi să-ţi întinzi aripile acum peste ani/ toată viaţa ai stat ghemuit în colivii de aur în cuşti de metal/ în plasele ştiinţelor despre material şi spiritual”. Vorbind de cartea devenirii poetice, poetul trimite la câteva repere în propria formare: „Arta retorică ai învăţat-o de la Omar (Khayyam – n.n.)/ […] // arta zborului de la Leonardo (da Vinci, nu DiCaprio! – n.n.) /[…] // arta mirării de la Marco (Polo – n.n.)/ […[// De la Mihail (Eminescu – n.n.) ai învăţat arta de a muri/ […] // Arta negoţului ai deprins-o de la Arthur (Rimbaud – n.n.)” etc. Urmează o parte discursivă, un fel de proză (a vieţii?), tot mai puţin expresivă, tot mai puţin impresionantă, dar tot mai declarativă. Unele construcţii sunt nu atât ambigue, cât obscure: „Suflete al meu,/ tu mi-ai fost în viaţă/ lumina şi văzul revelaţia şi divinul/ iar eu viaţa întreagă m-am căznit să-ţi fiu/ pleoapa şi ochiul pupila şi/ cristalinul.”
Ca orice constructor ambiţios, poetul proiectează pe temelii solide. Dacă Critica raţiunii pure era scrisă sub steaua lui Kant, Monstrul Sacru stă sub semnul lui Heidegger, atunci Sufletul meu de până la Big Bang e o interpretare laică a înţelepţilor biblici. Şi dacă s-ar cere un poem-model (cum ar fi: un proiect-pilot, pentru testarea competenţelor), atunci acesta ar putea fi Scriptor în Babilon. Or, ce poate fi mai provocator pentru artist (şi, mai ales, pentru un artist al cuvântului!) decât să scoată în capăt zidul părăsit şi neisprăvit al celui mai celebru proiect arhitectonic ratat: Turnul Babel?!
Ipoteza unui Babel de-săvârşit (aici poetul, descendent tehnologic din poezia lui Dimov, etalează o dată în plus ataşamentul la poetica oniricilor) începe cu finalizarea proiectului: „Bucuraţi-vă, ceruri! Veseliţi-vă, stele!/ Turnul nostru e gata. Am isprăvit!”. Avem desfăşurarea pregătirilor pentru ceremonia de inaugurare, care poate să înceapă „din clipă în clipă” şi la care e aşteptat „Împăratul ceresc, cu înalta-i suită”. Descrierea turnului (cu un talent demn de penelul lui Bosch) e făcută din câteva perspective, pentru că – a nu uita că e un Turn foarte ambiguu/ interpretabil – „Mintea omenească nu-l poate cuprinde/ nici cu ochiul nici cu cuvântul”. Câteva antinomii relevante le cuprinde chiar schimbarea de perspective: „Privit de jos în sus îţi oferă tabloul celui mai înalt/ şi mai luminos edificiu; privit de sus în jos îţi dă sentimentul celei mai adânci şi mai întunecoase gropi…” Sau: „Văzut din exterior e asemenea unui furnicar […]/ Văzut din interior e asemenea unui schit […]/ unei mănăstiri...”
Schimbarea perspectivelor dinamizează şi variază semantic tabloul, având în vedere polisemia (şi polifonia) conceptului re-construit: „Ea (construcţia – mvc) poate dobândi forma cuvântului ce purcede din gură:/ un diamant uriaş cu mii de feţe interioare şi exterioare”; „ori o carte cu nenumărate pagini (ideea Cărţii de nisip a lui Borges? – mvc) scrise de scriptori în mii de ani”; „ori o imensă clepsidră prin care mii de clepsidre minuscule curg/ şi în fiecare clepsidră lumi infime curg din zori spre amurg”. Spre final, imaginile se esenţializează, devin nu numai relevante, ci şi revelatorii, produc poezie, chiar cu riscul de a exagera în patetism: „şi orice cărămidă arsă în foc şi pusă în marea zidire/ conţine particule de murire şi nemurire”. Iar – în aceeaşi cheie a semnificaţiilor profunde, esenţializate, generatoare de imagini şi lumi – Turnul însuşi „e o capodoperă de arhitectură/ care poate lua forma cuvintelor ce ies din gură”.
Dar în toată povestea nu construcţia Turnului era problema, ci lipsa de la ceremonie a Împăratului Ceresc, cu toată comisia de validare a construcţiei. Iată o nouă latură a mitului: nu construirea Turnului – învingând barierele de comunicare (nu de limbaj!) – e la temelia eşecului, ci inutilitatea acestuia. În ultimă instanţă, construcţia e dovada unei vanităţi colective. Pe când constructorii se avântau, împinşi de fatuitate, să ajungă în sferele înalte, unde numai Creatorul Suprem avea acces, acesta era plecat: „să împartă fericirile celor blânzi şi smeriţi/ a coborât să-i ajute pe cei din urmă să ajungă ei dintâi...” (eu aş fi pus punct aici poemului).
Iată profunzimea ideii pentru care autorul merită aplauze: nu în sfere înalte sălăşluieşte Dumnezeu, ci în adâncimile umile, care îi solicită cu adevărat prezenţa. Zidul se prăbuşeşte atunci când se developează că nu măreţia gândului, ci orgoliul e cel care îl construieşte. Şi, ca orice zid neisprăvit şi părăsit („nenumărate suflete şi-au zidit trupurile de meşteri calfe şi ucenici” – invocă autorul motivul Anei lui Manole; cine a mai făcut vreodată un pod semantic între Turnul Babel şi Mănăstirea Argeşului?), construcţia abandonată şi prăbuşită previzibil suscită viitoare proiecte: sub zidul ruinat poetul meditează într-o revizuire radicală şi confesiv-pocăitoare, „buchisind veşnicia în noua mea limbă – în limba tăcerii”. Finalul, totuşi, mi se pare excesiv de patetic-religios, pe când mesajul întregului poem şi semnificaţiile lui transcend limitele confesionale.
O bijuterie poetică este Trupul meu Cain/ sufletul meu Abel. O rezolvare filosofică (dar iraţională şi cu ambiguităţile proprii poeziei, nu filosofiei) a teoremei cantemirene a „giudeţului trupului cu sufletul” sau – dacă punem în discuţie conflictul „mioritic” – o rezolvare creştină (din zona şi cu resursele Noului Testament) a conflictului fratricid din Vechiul Testament. O împăcare virtuală, cu o întrebare fără răspuns în final (privind dreptul artistului la interpretare a subiectului biblic, dar cu o vibrare a poeziei: „Tresar înfiorat de spaimă şi încântare// Iar întrebarea venind de sus/ mă lasă cu ochii în soare”). De o rotunjime perfectă, poemul ar putea fi citat integral.
O elegie tristă, evocând umbrele poeţilor dispăruţi (Vieru, Vatamanu, Cioclea), într-un peisaj de iarnă trăit mai mulţi ani în urmă, este Pastel de iarnă: „fulgii căzând pe frunţi, pe ochi şi pe guri nu se mai topesc la atingerea cu frunţile, cu gurile şi ochii noştri miraţi. De la o vreme – frunţile, gurile şi ochii noştri miraţi prind a se topi când sunt atinşi de fulgii imaculaţi”.
Încheiat la toţi nasturii este poemul Mirări. Exaltările (în faţa frumuseţilor surprinzătoare, dar distribuite previzibil, calendaristic) alternează cu grija – în refren – pentru emblemele eternităţii şi efemerităţii existenţei: „Uneori mă întreb ce mai fac bunii mei cititori/ pe care îi respect pe care îi iubesc pe care îi admir/ la fel cum uneori mă întreb ce mai fac îngerii din cer/ la fel cum uneori mă întreb ce mai fac viermii din cimitir”. Forma aleasă (o exaltare previzibilă calendaristic, cum spuneam, urmată de o întrebare existenţială „curând şi viermii şi îngerii or să vină la mine”) nu permite însă scurtări, dar prin succesivitatea monotonă a două perechi de refrenuri structurale mesajul se diluează.
Din caseta reuşitelor este Revolutio & revelatio: „Corpul meu/ e pe cale să-şi încheie/ o nouă perioadă de revoluţie// El a inventat roata şi roata îl roteşte/ el a fabricat oglinda şi oglinda îl oglindeşte/ el a pornit mecanismele vremii şi vremea îl vremuieşte…” – decretează poetul, într-un fel de explicaţie, toată mecanica şi dinamica mişcării. Dar pe terenul spiritualului surpriza întârzie să se producă: „Corpul meu/ şi-a mai încheiat/ o perioadă de revoluţie/ dar n-a avut o clipă de revelaţie”. În acest context, discursul explicativ este absolut necesar, pentru a ajunge într-un final la verdictul interogativ: „la ce bun la ce bun o revoluţie/ dacă nu e urmată de/ revelaţie?”
Perfect de acord.
__________
*Teo Chiriac, Sufletul meu de până la Big Bang, Editura Arc, 2016, 96 pag.