Cel mai longeviv istoric din generația sa, Eric J. Hobsbawm (1917-2012) a devenit cu adevărat cunoscut mai ales în ultima parte a vieții (după 1990), cînd a fost tradus cam peste tot pe continent și a fost invitat să dea numeroase conferințe. Acest lucru poate părea neobișnuit pentru cineva cu o afiliere marxistă atît de clară ca aceea a lui Hobsbawm, păstrată, contre vents et marées, și după implozia comunismului. Paradoxul popularității sale este însă cu atît mai mare, cu cît ceea ce nu l-a împiedicat pe istoricul englez să devină atît de cunoscut după 1990 (cînd, în mod normal, ar fi trebuit, ca atîția alți marxiști, să fie uitat) a fost, înainte de 1989, un handicap în calea faimei sale (deși ar fi trebuit să o potențeze). Mă refer, evident, la concepția sa marxistă asupra istoriei, prin care Hobsbawm se așază într-o serie ilustră de cărturari britanici, din care fac parte Christopher Hill, Rodney Hilton, Maurice Dobb, Perry Anderson și, mai ales, Edward Palmer Thompson. Dintre toți, cel mai cunoscut este astăzi ultimul și, cum am spus, Hobsbawm, dar nici ceilalți nu sînt ignorați. Toți (și în primul rînd Thompson și Hobsbawm) au parte de o posteritate pe care confrații lor marxiști de pe continent ar invidia-o. Cine își mai amintește astăzi de celebrii – la vremea lor – Albert Mathiez, Albert Soboul și Claude Mazauric, care, timp de decenii, au girat o interpretare de un rar dogmatism a Revoluției Franceze care, pînă la cartea lui François Furet din 1979 (Penser la Révolution Française – tradusă și în limba română), a fost o adevărată „Biblie” pe care au jurat nenumărate generații de studioși din Franța și de pe continent? Furet însuși și-a început cariera în același grup, a cărui ideologie a condamnat-o după 1990 ca pe o „iluzie”. Asemenea pocăite reconvertiri nu au existat printre istoricii marxiști din Anglia, care, de altfel, nu au avut niciun motiv să le facă, nefiind nici atît de celebri ca ceilalți. În contrast cu istoricii francezi de stînga, răsplătiți cu toate onorurile posibile în mediile intelectuale din țara lor și în străinătate, britanicii citați au fost, mai curînd, marginali, audiența lor fiind incomparabil mai mică chiar în familia ideologică din care făceau parte. În al doilea rînd – și spre deosebire de ceilalți – ei nu au fost dogmatici, iar acest lucru, deși le-a umbrit prezentul, i-a salvat în posteritate. Este ceea ce se vede foarte clar din cărțile lui Hobsbawm, inclusiv din aceea de față.
Reunind 21 de texte (conferințe, studii și cronici) care acoperă un interval de timp neobișnuit de lung (1969-1994), volumul (a cărui ediție engleză a apărut în 1997) oglindește fidel perspectiva autorului asupra trecutului. Poate că selecția ar fi cîștigat și mai mult în coerență dacă ordinea ei ar fi fost cronologică și nu atît de aleatorie cum pare (texte relativ recente alternînd cu altele vechi). Dar, chiar și așa, cartea ne îngăduie să vedem două lucruri importante: cum arăta concepția istorică marxistă a lui Hobsbawm la maturitate și în anii de glorie ai ideologiei omonime și, în al doilea rînd, ce atitudine a avut istoricul față de răsturnările provocate în istoriografie de postmodernismul din anii ’90 ai secolului trecut.
În prima privință, opinia istoricului
britanic apare lipsită de orice echivoc:
„...Îmi pot afirma convingerea – scria el în 1969 – că abordarea [istorică a] lui Marx continuă să fie singura care ne dă posibilitatea de a explica întreaga perioadă de timp a istoriei omenești și formează cel mai rodnic punct de plecare pentru discuția modernă” (Ce anume îi datorează istoricii lui Karl Marx?, p. 211). Același punct de vedere era reiterat și mai tîrziu: „Marx – nota Hobsbawm în 1984 – rămîne baza esențială pentru orice studiu adecvat al istoriei, pentru că – pînă acum – doar el a încercat să formuleze o abordare metodologică în ansamblu, să ia în considerare și să explice întregul proces de evoluție socială umană” (Marx și istoria, p. 227). Scoase din context, aceste aserțiuni pot părea exagerate. Superioritatea lui Marx nu a fost însă pentru autor „literă de lege”. Deși, uneori, Hobsbawm calcă, așa-zicînd, pe alături, frizînd purismul ideologic, ca atunci cînd afirmă că Marx a descoperit „mecanismul” [sic!] diferențierii feluritelor grupuri sociale și al transformării societății (p. 204), pînă la urmă este limpede că, pentru el, valoarea concepției marxiste a fost preponderent metodologică și numai în al doilea rînd filosofică. Marx – afirmă, în substanță, autorul – este valabil, cu condiția să nu fie interpretat dogmatic, atribuindu-i-se mai mult decît a afirmat el însuși, cum au făcut-o atîția, care au ridicat „contradicția” dintre „forțele și relațiile de producție” și „lupta de clasă” la rangul (nemeritat) de explicații fundamentale ale schimbării în istorie. În realitate, scrie Hobsbawm, aceste așa-zise – pentru unii – „legități” (el nu folosește acest termen) sînt departe de a fi tendințe universale. Societatea, spune el, constituie un ansamblu mult prea complex și variat pentru a fi pusă într-un asemenea „pat procustian”. Civilizația materială este importantă, desigur, dar schimbarea este, întotdeauna, rezultatul unor multiple interacțiuni, în care tradițiile, cultura și ideile joacă un rol la fel de important ca „baza economică”. Pe scurt, afirmă Hobsbawm, marxismul a fost, cel mai adesea, prost înțeles, pentru că a fost vulgarizat anacronic, prin aplicarea retrospectivă și deterministă a concluziilor la care ajunsese fondatorul, numai pe temeiul analizei societății capitaliste contemporane lui. „Grosul a ceea ce considerăm drept influență marxistă asupra istoriografiei a fost cu certitudine marxist-vulgar”, scrie el și are, în mare măsură, dreptate.
Evident, un asemenea punct de vedere care distinge între „puritatea” doctrinei și interpretările care – chipurile – au deformat-o se poate discuta. Ca orice religie seculară, marxismul a fost și el marcat de această dihotomie, pe care mulți dintre adepții săi au simțit nevoia să o curme, reîntorcîndu-se periodic la autenticitatea textului fondator, recitit (zadarnic, ca Louis Althusser) „de la zero”. Dincolo însă de ceea ce i s-ar putea imputa în legătură cu modul în care l-a apărat pe Marx, Eric Hobsbawm nu a privit niciodată doctrina filosofului din Trier prin „ochelari de cal”. Dovadă stau toate volumele sale despre istoria secolelor XIX și XX, secole a căror analiză comprehensivă, orientată de însemnătatea factorilor materiali, face loc și altor elemente, ținînd de cultură, mentalități ș. a. m. d.., cum se întîmplă în The Invention of Tradition (1983) – una dintre cele mai interesante cărți pe care le-a scris sau editat (tradusă și românește).
Această flexibilitate intelectuală explică, probabil, ușurința relativă cu care Eric J. Hobsbawm a trecut pe celălalt mal al istoriei, supraviețuind prăbușirii comunismului fără să dispară de pe firmamentul istoriografiei sau să trebuiască a-și face mea culpa. El recunoaște că s-a înșelat. „Cu toții – scrie el – am greșit în repetate rînduri în judecățile și așteptările noastre... Indiferent [însă] de reacția noastră, descoperirea faptului că ne-am înșelat, că nu am putut să înțelegem acel lucru în mod adecvat, trebuie să constituie punctul de plecare în reflecțiile noastre pe marginea timpurilor moderne... O mare parte a vieții mele... a fost dedicată unei speranțe care a fost în mod clar dezamăgită și unei cauze care a eșuat: comunismul... Dar – încheie el – nimic nu ascute mai bine mintea istoricului decît înfrîngerea” (p. 317). Istoricul britanic nu a primit bine multe din schimbările care au marcat istoriografia anilor ’80 și ’90, ca, bunăoară, renașterea narațiunii (pe care a criticat-o; v. p. 249-258) sau recentrarea discursului istoric pe subiect și subiectivitate (pe care nu a înțeles-o; v. cap. 15, Postmodernism în pădure). Pe altele – precum relativismul – le-a repudiat fără drept de apel (și pe bună dreptate). Mai mult, el și-a reafirmat cu fiecare prilej încrederea în perspectiva analitică marxistă, convins (cum a fost și Fernand Braudel, pe care l-a apreciat în mod deosebit) că adevărata istorie nu este posibilă decît dacă se ridică de la cazuistica particulară la generalizări.
Cu toate acestea, Hobsbawm nu a fost considerat depășit sau – mai rău – retrograd. Dimpotrivă, cum am spus, popularitatea lui nu a încetat să crească, iar explicația e simplă: pe lîngă lipsa de parti pris a scrierilor sale inspirate de marxism, istoricul britanic nu și-a pierdut niciodată busola. În pofida faptului că a fost și a rămas un adept convins al lui Marx (nu și al lui Engels), el nu a înțeles nicio clipă să-și dea meseria de istoric pe ideologie, nesocotind datoria de a spune, întotdeauna, adevărul. „Inseparabilitatea istoriografiei de ideologie și politică – scrie el în eseul care încheie volumul – deschide calea către folosirea greșită a istoriei... Nu există o linie netă de demarcație între suppresio veri și suggestio falsi. Lucrul pe care nu îl putem face fără a înceta să fim istorici este abandonarea criteriilor profesiei noastre” (p. 363).
Nimic mai adevărat și, în același timp, mai demn de meditație pentru toți cei ce se încumetă – și se vor mai încumeta – să cerceteze trecutul.
_______
Eric Hobsbawm, Despre istorie. Traducere din engleză de Radu Săndulescu. Editura Cartier istoric, București-Chișinău, 2017