Moni Stănilă este o scriitoare prolifică și diversă în ceea ce privește genurile literare abordate. A publicat până în prezent mai multe plachete de poezie, un roman, un basm și un jurnal de convertire (cum citim în notița biobibliografică de pe clapeta celui mai recent volum de poezie, O lume de evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni). 
Acest ultim volum de poeme este unul conceptual, cu program. Poate fi numit și roman liric, în măsura în care un roman admite o structură nuvelistică, cu condiția ca nuvelele să se afle într-o oarecare legătură.
Firul conducător care străbate cartea este ideea de izolare și chiar necesitatea de sustragere dintr-o lume modernă extrem de agitată. Ieșirea de sub presiunea cotidianului este întruchipată de o insulă-simbol, un fel de corabie a lui Noe care salvează specia. 
Dincolo de tema generală, unele obiecte, stări, senzații, obsesii migrează dintr-o poezie în alta, imprimând continuitatea necesară scontată. 
Primul poem care te întâmpină are funcția de motto. Aici e introdus obiectul volumului – insula – și e lansat dialogul cu alteritatea: „O punte plutitoare de lemn duce pe insulă./ Din patru părți, se adună în centru ca un buchet luminos./ Pe acolo să vii” (p. 5). 
Poemele nu poartă titluri (denumirea cărții constituie un vers decupat dintr-un poem), încât nimic exterior nu divulgă misterul „insulei de comori”, relevat, de la text la text, lectorului. 
Insula e bineînțeles un motiv care îți permite să concentrezi opțiunile și imaginile ca în jurul unui pivot. Insula e totodată prilejul de a face o poezie peisagistică, coborând în natură, chiar dacă peisajul este de multe ori arid, selenar.
Astfel, descrierile ocupă un loc important în economia cărții. Apoi mai trebuie amintit de pluralul utilizat frecvent de poetă, un plural cu numeroase înțelesuri: de însingurare, dorință de socializare ș.a.
Moni Stănilă creează peisaje, în care tabloul naturii se combină cu alte acțiuni și evenimente relatate. Descrierea insulei înseamnă împărtășirea unor experiențe, trăiri și viziuni: „Cel mai frumos pe insulă e atunci când plouă mocănește./ Acoperișul de lemn răspunde înfundat la atingerea stropilor,/ iar ei cad și cad” (p. 12); „Aici lucrurile sunt mai adânci. Mărul nu e sursă de vitamine și procente. Va trebui să înțelegi ce face rădăcina lui. Frunzele, locul ales ca să crească. Nu piese, nu bucăți, nu primul înțeles venit în minte, nu corpuri separate” (p. 56).
Descrierea insulei conține într-o formă integrată înfățișarea mării: „Privită cu atenție, suprafața nesfârșită de apă/ e ușor bombată la mijloc/ și un pic mai înaltă ca malul,/ e un strop uriaș de rouă pe o frunză de salcâm” (p. 6).
Volumul adresează, în același timp, un mesaj omului contemporan: de a se opri din ritmul trepidant și de a lua o pauză: „nu e niciun folos… să te grăbești în vreun fel”. Insula devine tocmai locul/modelul în care se poate realiza răgazul. 
Pe parcurs, autoarea sugerează unele interpretări pentru pluralul său des invocat: „Ne adunăm cu toții,/ dar fiecare în grupul său de trei” (p. 16). Contextul ulterior clarifică semnificația lui „trei”: „Mă trezesc cu efort. Liniștea/ acoperă pământul așa cum Dumnezeu acoperă/ păcatele noastre”. Cifra „trei” trimite de departe la poemul lui Aleksandr Blok „Doisprezece”, care se încheie cu marșul unei mulțimi în fruntea căreia apare Isus. Așadar, pluralul lui Moni Stănilă operează o demarcație între divin și profan. 
Mai există o regie înăuntrul volumului. Cifrele, folosite pe post de titluri, sunt romane și arabe – o altă delimitare. În felul acesta, poemele sunt aliniate pe două paliere: cele numerotate cu romane conțin secvențe din viața noastră de zi cu zi, în general obositoare, sufocantă: „Locuiești într-un oraș aglomerat. Eventual e o piață în apropiere./ Șoseaua de sub fereastră îți invadează viața” (p. 27), „De ce mă simt rău – te întrebi,/ ieși la balcon, aprinzi o țigară” (p. 9), „În metropolele lumii chiar și statul pe veceu devine un moment intim de care îți prinzi sufletul” (p. 26), cele cu arabe sunt consacrate insulei imaginare, „o lume de evantaie, pe care nu o împarți cu nimeni” (p. 21). Puse în contrast, poemele din prima serie reprezintă cauzalitatea, cele dintr-a doua – consecința. Translația dintre cele două universuri <paralele> e una paradoxală: trăind într-o lume concretă, „te ia dorul după ceva ce nu ai trăit niciodată.// Ca și cum ai încerca să îți amintești,// Când, de fapt, brodezi imagini, scornești mirosuri. Ai vrea/ să fie vechi. Dar le-ai trăit, nu le vei trăi” (p. 20). Liantul dintre cele două lumi este ideea de Dumnezeu, redată fără ostentație.
Apetența pentru poemul serial a fost dovedită și în plachetele precedente, bunăoară, în Sagarmatha (2012).
Insula zugrăvită/proiectată de Moni Stănilă nu este cea a lui Ioan Groșan, o insulă-bibliotecă, burdușită de citatele postmoderniste. Altminteri, referința culturală e cvasi-absentă la Moni Stănilă. Dimpotrivă, teza indusă este una de frăgezime a grădinii Edenului: „Merii își împrăștie umbra dantelată/ și își coboară fructul până la vârful florilor de porumb” (p. 30). 
Fiind situată într-un spațiu acultural sau, mai exact, pre-cultural, insula poetei reprezintă o utopie. Moni Stănilă revine la arta utopiei într-o lume în care predomină antiutopia sau distopia. 
Evident că materia volumului nu se rezumă exclusiv la ciclurile contrastante, redate alternativ. Nu este vorba de un maniheism ilustrat încă de Hasdeu în Răzvan și Vidra: „orașu-i o lighioană și numai codru-i creștin”. Poeta se dedă frecvent amintirii în care încearcă să reconstituie spiritul locului, se pronunță despre dragoste și alte teme universale. Toate aceste defulări au fost subordonate unui numitor comun, important în concepția autoarei. Unele obiceiuri și ritualuri folclorice au fost readuse pe insula invocată de memorie: „Uamul i se cântă, în special, celui ce n-a avut nicicând/ ucenici. Dacă nu a plâns nimeni vreodată/ la poarta lui să-i deschidă, e însoțit afară din insulă,/ pe mare, cu uamul” (p. 38).
Uneori aceeași secvență e zugrăvită pe fundalul realității umane în chip practic: „Faci sex fără reproșuri și sigur/ că poate să apar-un copil./ Iar dragostea asta se împlinește cu televizorul pornit,/ claxoane de mașini în stradă” (p. 41) și pe insulă – într-un mod mitico-religios: „Mintea respinge sexul și moartea” (p. 21), „Nu știu cum se face dragoste pe insulă” (p. 39).
Cartea, având regie, are și un sfârșit, cumva trist, care imprimă valoare de requiem. Asistăm, în final, la două reveniri, creatoare și ele de tragism… În debut a fost introdus motivul așteptării, iar în alt poem autoarea pomenește, într-un context al credințelor populare, de „niște urme roz de pași pe zăpadă” rămase de la „trupul mortului” (p. 37). În poemul-epilog, insula este ornată și pregătită astfel pentru a fi predată altuia/altora în speranța că gestul este așteptat: „Când te vei pieptăna în oglindă, eu voi fi doar/ urmă roz pe zăpadă” (p. 56).
Poemul închide circuitul, procedeu întâlnit în literatură, începând cu forme fixe precum e rondelul. Iar ultimul vers: „Voi veți bea, veți mânca” trimite firesc la Isus (Matei 26.26 și ceilalți evangheliști), autoarea pedalând pe ceremonia și dărnicia continuității perene.  
_______
Moni Stănilă, O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni. Ed. Charmides, Bistrița, 2017