Categorii

Parteneri

Orașele cu multe librării și biblioteci sunt binecuvântate - fragmente dintr-un Jurnal de Serbia

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Orașele cu multe librării și biblioteci sunt binecuvântate - fragmente dintr-un Jurnal de Serbia

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

29.VI.2018
Centrul de Cultură din orașul Niš și Uniunea Scriitorilor din Serbia mă invită la Tabăra Internațională de Literatură „Sićevo 2018”, care își va desfășura a 28-a ediție. Protagoniști: poeți din Iran, Bulgaria, Letonia și Moldova/ România, într-o devălmășie de creație cu scriitorii-amfitrioni. Zoran Pesić-Sigma, directorul Taberei, menționează: „Va fi și o minunată ocazie de a-ți prezenta cartea, tradusă și editată de noi”. E vorba de volumul „Одсуство негатива” („Absența negativului”), tradus de Mirjana Petrović Filipović.
 
17.IX
Ajunși la aeroportul „Nikola Tesla” din Belgrad, împreună cu alți vreo 15 călători, constatăm cu stupoare că bagajele noastre lipsesc! Adică, niciodată nu am simțit mai acut sensul dictonului latin Omnia mea mecum porto/ Tot ceea ce am eu duc cu mine... În acest caz: tot ceea ce am pe mine... Și în geanta nu prea mare, mai mult de... cancelarie, decât de călătorie...
Iar la ieșire din aeroport sunt așteptat nu doar de Miljurko Vukadinović, ci și de Adam Puslojić, care mi-l prezintă pe editorul Dejan Mastilović. Apoi poposim la „Apartamente Skadarlija”, un hotel ce se află imediat peste drum de Uniunea Scriitorilor!
 
18.IX
Dimineața, ies cu zorii în cap, oarecum nerăbdător să văd Belgradul. Și iată-mă în fața statuii lui Ivo Andrić, primul laureat sârb al Premiului Nobel pentru Literatură (1961). Spre monument urci dinspre bulevardul Karlya Milan, ajungi la câteva trepte-postament, pe laturile verticale ale cărora sunt trecute titlurile celor mai cunoscute opere („Pod peste Drina”, „Cronica din Travnik”...) ale celebrului prozator care, între cele două războaie mondiale, a fost angajat în consulatul Regatului Iugoslaviei la București.
La colțul unor străzi – plăci mult-spunătoare despre istorie, regimuri politice, presiuni, compromisuri, reveniri la libertate, vorba fiind că pe aceste tăblii sunt indicate câteva nume pe care le-a purtat o stradă sau alta în diverse perioade și din diverse motive. Astfel, strada Dečanska a avut următoarele nume: Dva Jelena (1872-1896), Dečanska (1896-1949), Kardeleba (1948-1953), Dečanska (1953-1957), Mose Pijade (1957-1997) și, actualmente, din nou Dečanska. Poate că, inconștient, cel care a aplicat recentul nume repus în drept trase după anul 1997 liniuța despărțitoare (1997), ca o aluzie la posibilitatea că aceasta nu ar putea fi, totuși, ultima decizie de rebotezare... Iar de cealaltă parte a străzii ce să vezi? Cu litere barosane (încrezute în sine, îmi vine să zic) o firmă serioasă: frizeria „Moldovan”! Ei, să mai zici că nu e valabilă spusa aia despre satul global...
Dar haide, bre (interjecție familiară des utilizată de sârbi), la scriitori, la „Удружење књижевника Сербии” („Asociația Scriitorilor din Serbia”), unde mă revăd cu Miljurko Vukadinović, care mă pune la curent că, la 12.30, mă va prelua o mașină care, împreună cu alți scriitori, ne va duce la Niš. Cunosc și pe unii scriitori sosiți la întrunirea internațională, trioul din Tel Aviv – Tsvika Nir, președintele Asociației Scriitorilor din Israel, rupe și unele cuvinte românești: e născut la Cluj. Șeful e însoțit de două colege, Dorit Silverman și Hava Pinhas Koen.
După 3 ore de viteză bună pe o magistrală ctitorită pe cinste, ajungem la Sićevo, unde ne așteaptă și câțiva colegi din Niš.
Ne cazăm, în condiție de semicampanie pacifică, nu de front; artistică. Ne adunăm la un intermezzo prânz-cină frugal, pe care îl vom continua, pe bune, după ceremonia de deschidere a manifestărilor și primul nostru recital de poezie.
 
19.IX
Tabăra Literară „Sićevo” este o manifestare creativă internațională unică în felul ei, în care scriitorii, criticii literari, traducătorii, editorii din Serbia, împreună cu confrații lor de peste hotare, se află, provizoriu, într-un spațiu arhitectural ce aparținuse vechii școli primare...
...Prin zigzaguri montane urcăm spre localitatea Vidikovac Gradište. Case răspândite pe pantele munților, unele frumoase, altele părăsite. Pe aici, ca și în lungul traseului Belgrad – Niš, dărăpănăturile se transformă în dărâmături. De altfel, ca și în multe localități de-ale noastre; de-ale Europei de Est, în general. Localitatea amintită pentru prima oară în izvoade turcești din secolul XVI azi pare a fi pe cale de dispariție. Totuși, în câteva locuri – e drept, nu multe –, au fost înălțate recent case, două-trei din ele impozante. Însă nu se vede nimeni în curțile lor. Probabil, stăpânii sau că vin doar vara, sau se gândesc să deschidă oarece afaceri. Localitățile montane nu prea alintă localnicii – nu e de muncă, ce ar da un venit cât de cât în acord cu elementarele condiții de viață în atingere cu confortul. Astfel că, în prezent, Gradište are, poate, 15 sau 20 de locuitori. O săteancă ne spune că la slujbele din biserică se adună cam 10 enoriași.
 
20.IX
Pe la 11.30 plecăm la Niš, să ne încadrăm într-un program sui generis urban. Mai întâi, la Biblioteca Municipală „Stevan Stremac” (se pronunță: Stremaț) se va desfășura masa rotundă intitulată „Drumuri literare”, discutându-se despre starea la zi a literaturii, reviste literare, despre carte, popularizarea, comercializarea acesteia.
Vestea bună, cam întârziată, e că, în fine, mi-a sosit bagajul. La Muzeul de Literatură îmi pot schimba veșmintele, retrăgându-mă după un paravan.
De-a lungul anilor, în frecventele operațiuni de facere-desfacere, facere-desfacere, facere – și, iată, ca acum, printre... exponate de muzeu, – desfacere de bagaje a trebuit să învăț lucruri practice elementare, înainte de toate să aleg hainele din stofe care aproape că nu se șifonează sau care, scoase din valiză, dacă nu sunt pentru a mă înveșmânta la patru ace, sunt nepretențioase, dar în același timp potrivite pentru ocazii ce admit aspectul cât de cât modern al celui care le îmbracă.
Studenții de la arte prezintă o compoziție despre Branko Miljković și din creația acestui poet care cunoscuse celebritatea în Iugoslavia și în unele țări din Estul Europei. Implicit, mentori i-au fost Mallarmé și Valéry, iar dintre filosofi – Heraclit (mai multe poeme sunt dedicate focului; dar, în Serbia, din cauza nu prea dezvoltatei tradiții filosofice, locul acesteia îl ține, cam ca și pe la noi, literatura). La 27 de ani, este găsit spânzurat într-un arbore din Zagreb. A lăsat și un poem dintr-un singur vers, Epitaf, parcă premonitoriu: „M-a ucis un cuvânt prea puternic”.
Apoi Zoran ne însoțește prin unele locuri istorice ale Nišului. Minunate! Aici sunt răspântiile dintre Europa Centrală, Turcia și Grecia. Aici se deschid porțile dintre Orient și Occident. Niš era considerat unul din cele mai vechi orașe balcanice. Aici s-au născut Constantin cel Mare, primul împărat roman creștin și fondator al Constantinopolului, împărații romani Constantin al III-lea și Iustin I. Când privești de pe pod ce frumoasă este apa Nišavei, te gândești că îndreptățit a fost numele vechi al acestei așezări, Naissos traducându-se ca Orașul nimfelor. Tălmăcitorii de mituri se dau cu părerea că Niš ar putea fi chiar Nysa, un loc memorabil în mitologia greacă, unde a copilărit și a crescut zeul Dionysos. În tratatul său Declinul și căderea Imperiului Roman, Edward Gibbon scrie că, în Medina, la 4 kilometri de Naissos, în 364, împărații Valentinian I și Valens au împărțit Imperiul Roman.
Adăstăm ceva timp pe podul de peste Nišava, apoi traversăm o simplă stradă-chei, oprindu-ne la intrarea în vechea cetate a orașului, sau – a orașului-cetate, porți care uneori au rezistat, alteori nu asalturilor dușmanilor. Deși pe timpurile împăratului Iulian zidurile fortăreței au fost consolidate, în anul 443 hunii lui Attila cuceresc și devastează Naissosul. Nomazii sălbatici au masacrat populația orașului, apele Nišavei au curs mult timp înroșite de sânge creștin, de sângele pruncilor și mamelor. Documentele vechimilor spun că, după urgia hună, malurile râului ani la rând au albit, împresurate de oseminte umane... La 1443, Iancu de Hunedoara, împreună cu despotul sârb Đurađ Branković, învinge armata otomană...
Din istorie, sau – împreună cu istoria, revenim în prezentul poeziei, întrunindu-ne pe strada pietonală Obrenović în spectacol poetic și muzical. Acțiune destul de relaxantă. Sau, poate, antrenantă. Conform cu dispoziția (și poziția) fiecăruia dintre noi. Eu spun poeme în română, Velibor Petković citește din traducerile în sârbă din volumul care mi s-a publicat aici.
Zoran ține să ne arate minunea pe care a reușit să o facă un amic de al său: Muzeul jazzului! Vă amintiți prin ce este celebru orașul american Nashville? Inclusiv prin faptul că e un centru al country music, de unde și supranumele de Oraș al muzicii. Iar în Serbia există un... Nišville, adică chiar orașul Niš în care, anual, se desfășoară un festival de jazz.
 
21.IX
Dat fiind că azi programul e unul mai lejer, aseară, până târziu în noapte, colegii sârbi au tot discutat, au cântat, de mai multe ori reluând celebra melodie italiană a partizanilor, ajunsă internațională, „Bella ciao”: „O partigiano portami via,/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao, ciao, ciao,/ O partigiano portami via,/ Ché mi sento di morir//...”
După-amiază, în Galeria Centrului Cultural din Niš, este prezentată monografia „Stefan Prvovenčani în istoriografie și ediții”, omagiu adus primului rege al Serbiei (1217–1228). E trecută în revistă și activitatea Editurii „Повеље” („Cartea”). De aici încolo, suntem împărțiți în grupuri, eu, împreună cu Atanas Kapralov, Semion Hanin și Alen Bašić, întâlnindu-ne cu elevii gimnaziului „Svetozar Marković”. Adolescenți uimitor de disciplinați în Serbia temperamentală!
Pentru scriitorii autohtoni, la Tabăra Sićevo se acordă premiul „Ramonda serbica”. Se știe din timp câștigătorul, anul acesta el fiind Zvonko Karanović, poet și prozator din Belgrad, născut însă la Niš. Ceremonia a avut loc la primăria orașului. Iar Ramonda serbica este o plantă/o floare descoperită de botanistul Josif Pančič în 1874 în împrejurimile orașului Niš, ca vestigiu... viu al florei subtropicale a Europei și Orientului Mijlociu.
 
22.IX
Plecăm spre Munții Secetoși, care se întind pe o lungime de 45 și o lățime de 15 kilometri. Punctul culminant, vârful Trem, e de peste 900 de metri spre cer. Noi urcăm pe masivul Bojanine vode (860 de metri altitudine), unde se află un turn de observație, din care admirăm împrejurimile montane. Fantastice!
Iar seara de rămas-bun o petrecem la pivnițele Malća, cu degustări de vinuri și auzite din bătrâni povestiri despre podgoriile și cramele de pe aici. Vinăria are câteva secții de producere și păstrare a vinurilor – amfore (cea antică, romană), butoaie de stejar (evul mediu) și cea a inoxului contemporan. E de menționat că amforele sunt comandate în Gruzia, unul din puținele locuri unde s-a mai păstrat meșteșugul, arta fabricării amforelor, dintr-o argilă specială, amforele având, unele, cam doi metri și ceva înălțime.
 
23.IX
La Uniunea Scriitorilor, pe strada Franțuzească, mă văd în fine cu președintele ei, prietenul Radomir Andrić, care fusese plecat în România, la Craiova. Radomir este bucuros că mă poate... bucura, rupând cuvinte, legând fraze românești. Este îndrăgostit de România până la entuziasm, a scris și volumul de poeme Icoană românească, ne-a colindat țara, are o memorie prodigioasă, amintind numele multor prieteni de-ai săi de pe întinsul areal de la Nistru până la Tisa, apoi până la râul Sava care, la Belgrad, se întâlnește cu Dunărea, pentru că și în Serbia există români, colegi și prieteni de-ai săi.
Coborâm la parter, unde are loc un șir de prezentări de cărți, printre care și a mea, Absența negativului, tradusă în sârbă. Despre ea vorbesc Radomir Andrić și Miljurko Vukadinović. Era așteptat și Adam Puslojić, însă el, fiind plecat la Kladovo, la filmări sârbo-române (unde va fi prezent și Mircea Dinescu), a avut ghinionul să întârzie la autobuz, plus că, pe traseu, se mai întâmplase să se răstoarne o cisternă cu gaz lichefiat – mare pericol! –, astfel că, în loc de 5,
a făcut... 10 ore de drum.
 
24.IX
Brusc, s-a făcut toamnă adâncă în această primă lună a ei. Plouă... Însă eu nu am venit la Belgrad ca să trândăvesc în hotel sau să mă ascund prin localuri ademenitoare la o cafea, la ceva mai mult, poate. Sub umbrelă, ajung la Grădina Publică, la fortăreața Kalemegdan (kale – cetate, megdan – câmp [amintind de maidan, nu?]).
O paralelă: dacă domnitorul Ștefan cel Mare a fost supranumit Atletul Creștinătății, cetății Belgradului i se
spunea Stâlpul Creștinătății. Și într-un caz (uman) și în celălalt (piatră-om) motivele fiind aceleași: rezistența în fața păgânilor.
Iată și cavoul (turc: tiurbe) lui Silahdar Damat Ali Pașa, mare vizir. El a fost dur și învingător în Tratatul de la Fălciu, semnat în iulie 1711 între Rusia și Imperiul Otoman. Toate astea fiind legate și de cea din urmă izbucnire antiotomană a Moldovei, după ce domnitorul Dimitrie Cantemir luptă alături de țarul Petru al Rusiei în bătălia de la Stănilești/Vaslui (18-22 iulie 1711). Prin Pacea de la Vadul Hușilor, turcii îi permit armatei ruse să se retragă din Moldova (se presupune că marele vizir fusese „îmblânzit”, cumpărat cu câteva sute de pungi de aur), Dimitrie Cantemir fiind lăsat să plece în Rusia sau unde ar fi dorit. Pornirile avide ale Rusiei spre sud-estul Europei sunt curmate, turcii impunându-i să cedeze cetatea Azov și Crimeea, alte teritorii nord-pontice.
Eu unul însă, la Uniunea Scriitorilor din Serbia, am făcut... pace cu un coleg turc, poetul Mesut Senol, cărțile noastre traduse în sârbă fiind prezentate în cadrul acelorași manifestări din zilele Întrunirii Internaționale a Scriitorilor...
După-amiază, la Uniunea Scriitorilor, îl reîntâlnesc pe Adam Puslojić, care îmi povestește, mai pe îndelete, despre peripețiile sale din noaptea trecută, când se întorcea de la Kladovo, și îmi oferă autograful poemului pe care mi l-a dedicat. E acesta: „Ultimul înger – doar asta... poetului Leo Butnaru. Cad imediat/ în genunchi atunci/ când văd cumva/ o casă dărâmată// ori o biserică doar/ de timp părăsită/ și de ultimul înger/ al ei, cumva,// dar pe neașteptate/ presat de durere/ în auz și-n vedere/ când s-aude un clopot// Omule și hălăduitorule/ Leo, abia azi și acum/ brusc începe povestea/ vieților noastre solemne! (La Kladovo, 23.09.2018. Adam de Serbia)”.
Radomir Andrić se gândește, cu voce tare, la posibilele colaborări ale scriitorilor sârbi cu cei români, de pretutindeni.
 
25.IX
Promenadă... informativ-culturală prin celebrul cartier Skadarlija, supranumit Montparnasse-ul belgrădean. O întreagă poemă cu boemă. Zi și noapte, cu de toate, cât se poate. Bune și mai puțin bune, aici și în lume. Exces de zel și, uneori, de libertate. Terase cochete, unele – boghete.
Strada Skadarlija are o lungime de 590 de metri sau dublu ca număr de pași, îmi zic eu, cel care o ia agale, în pantă, pe caldarâmul ei. „Boematic” sau în stilul boemilor vorbind, sigur și panta face parte din panta rei (să zicem alunecările de teren) și plantațiile de pe panta rei (seva din interior și alunecarea rouăi de pe frunze). Nu se poate ca pantera să nu facă parte și ea din panta rei – sângele ce-i curge în vene și cel care-i picură de pe botul feroce. Și Pompei a făcut parte din panta rei. Totul face parte din panta rei – Pantagruel panteistul...
Istoria acestei renumite străzi începe cam prin deceniul trei al secolului XIX, când unii șătrari prinseră a se oploși prin tranșeele de după zidul de apărare al cetății. Apoi în locul cocioabelor ca vai de ele și-au construit case de cărămidă meșteșugarii, târgoveții și clericii de rang mic. Cartierul țigănesc a dăinuit până prin 1872, când locul a început să fie numit Skadar, preluând numele vechii capitale sârbești care, azi, zisă Shkodër, e în Albania. Se presupune că, etimologic, toponimul se trage din latinescul scutati = ostași înarmați cu scuturi.
Skadarlija a prins... a cădea în boemă în ultimele două decenii ale secolului XIX, după ce a fost demolat hanul „Dardanelele”, în care trăiau orășeni cunoscuți, scriitori, actori (Teatrul Național nu e departe), pictori, care au început să-și mute azilul în hotelurile din Skadarlija, cele mai cunoscute fiind „Trei pălării”, „Doi cerbi”, „Pocalul de aur” (firma se vede și azi, la o terasă), „Răsăritul”, „Breasla”, „Doi sergenți”...
Aici s-a plăsmuit, prin 1968-1969, și volumul de poeme al lui Nichita Stănescu Belgradul în cinci prieteni. Efervescent, memorabil, în special prin „A cumpăra un câine” sau „Poetul ca și soldatul”.
Ultima parte a cartierului se încheie cu atriumul. Casa lui Georgije „Đura“ Jakšić, celebru poet și pictor, ilustru reprezentant al romantismului (am vrut să menționez și: patriot. Dar cine nu e patriot în Serbia?!), a devenit locul de întâlnire al poeților la recitaluri, seri tematice sau liber-improvizate.
Ies spre „BITEF teatr”, clădire impunătoare, – o fostă biserică evanghelică reconstruită din raionul Dorćol. Așa cum ecourile etimologice otomane sunt frecvente în Serbia, să precizăm că numele cartierului provine din dört (patru) și yol (drum). Cum ar veni: patru drumuri. E firesc ca pe aici să existe și moschei. În acest areal urban se află instituții importante, printre care Muzeul etnografic, Muzeul istoriei evreiești, Muzeul pedagogic, Muzeul de artă dramatică, Facultatea de științe naturale și matematică a Universității... Și, precum menționam, teatrul. Unul de avangardă. De la înființarea sa în 1989, „BITEF” organizează, anual, Festivalul de teatru internațional.
Uite, până aici, parcă i-aș fi răspuns prietenului Vitalie Ciobanu care, pe FB, mă întreba dimineață chiar așa: „Cum mai e pe Skadarlija, Leo, aceeași exuberanță artistică și rumoare petrecăreață?...”
După boemă, piață, teatru și celelalte, intru în biserica „Aleksandr Nevski”, înălțată întru omagierea eliberării Serbiei de către ruși în războaiele cu turcii din anii 1877-1878. Stil sârbo-bizantin. Dar odată ce între frații slavi nu pot să nu existe dezacorduri, precum azi, să zicem, între Rusia și Ucraina etc., doar după 14 ani de la înălțarea sa biserica a fost demolată, oficial motivându-se că ea ar încălca unitatea arhitectonică urbană și a străzilor adiacente, însă cauzele ar fi fost altele: orientarea proaustriacă a dinastiei domnitoare Obrenović. Ridicată din nou, biserica avea să fie sfințită a doua oară abia în anul 1930.
Istorioara sau chiar istoria aceasta parcă ar face pandant cu o întâmplare din aprilie anul acesta, când, la Belgrad, a fost inaugurat bustul lui Iuri Gagarin. Ei bine, amplasat pe un postament uriaș, chipul eroului abia de se vedea de vreun om de talie medie – nu se zăreau decât fruntea și coiful-scafandrul. Și, odată ce ne aflăm în Balcani, lumea s-a pus neamânat pe glume: ba că monumentul poate fi văzut doar din cosmos, ba că a fost amplasat atât de sus și atât de tăinuit, pentru ca să nu fie furat, ba că arată astfel de parcă Gagarin ar fi fost împachetat într-o cutie, în afară lăsându-i-se doar capul, ba că, la Dunăre, cam bate vântul, care ar fi putut sufla de pe postament bustul... În fine, în mai puțin de zece zile după daraveră, autoritățile capitalei s-au văzut nevoite să coboare pe pământ bustul cosmonautului de proporții destul de modeste...
În ajun, avusesem înțelegere cu unii colegi sârbi să ne revedem la Uniunea Scriitorilor. Prin cele ce se întâmplă aici e de remarcat momentul Mihai Eminescu și Nichita Stănescu, care îi are de protagoniști pe Adam Puslojić și Radomir Andrić. În limba sârbă nu există un echivalent al noțiunii Luceafărul. Adam, în fine, a verbocreat una și a propus-o cititorilor, literaturii, culturii sârbe: Лучарник = Lucearnik. Sună perfect adecvat poemului eminescian, „Luceafărul”!
Ceea ce am observat eu, Belgradul are multe biserici, biblioteci și librării. Într-o discuție, întrebat care mai e starea cărții la ei, poetul și prozatorul Zvonko Karanović îmi răspunse că lor, sârbilor, le vine greu să-și plaseze cărțile în librăriile din fostele republici din Iugoslavia, deoarece acolo li se... impută că iese o neloialitate, o concurență, cărțile editate în Serbia fiind mai ieftine decât cele din Macedonia, Slovenia, Croația, Muntenegru. De unde, poate, și abundența de librării pe care le-am văzut la Niš și Belgrad.
Orașele prin care se întâlnesc multe biblioteci, librării, teatre, muzee sunt unele binecuvântate. Și (mai) sigure, pentru viața ta. Inclusiv, sau în primul rând, cea a spiritului, a sufletului tău.