Nu-mi aduc aminte ca de la începutul anului să se fi discutat atât de mult despre un film românesc așa cum se întâmplă – cel puțin în cercurile de oameni la care am acces – în cazul lui Octav. E adevărat că producția are parte de o foarte bună promovare. Dacă ești în România și ai posibilitatea să vezi filmul, e puțin probabil să nu te intereseze măcar cât de cât. Aprecierea de care se bucură pe larg lungmetrajul de debut al lui Serge Ioan Celibidachi poate fi explicată destul de simplu până la un punct. 
Autor și al unui documentar despre tatăl său, marele dirijor Sergiu Celibidache, regizorul reunește în distribuție nume care îndreptățesc așteptări înalte: Marcel Iureș, Victor Rebengiuc, Lia Bugnar, Ioan Andrei Ionescu, Andi Vasluianu, Dana Rogoz etc. Prezența actorilor români de renume național și internațional e dublată de jocul actoricesc – nu doar genuin, ci și bine nuanțat – al actorilor copii Alessia Tofan și Eric Aradits. 
Cu un vădit caracter didacticist (anunțat încă în mesajul de pe afișul producției: „Prețuiește fiecare moment”), Octav are o retorică optimistă, pe care e ușor s-o agreezi. Filmul este o pledoarie emoționantă (uneori de-a dreptul sentimentalistă) – în tot cazul, suficient de convingătoare – pentru dragoste, empatie, generozitate și alte apropiate valori general-umane. Nu mai puțin importantă în această logică e seninătatea protagonistului, care, la 84 de ani, când simte din ce în ce mai concret iminența morții, retrăiește cu o intensitate benefică, ieșită din comun, vârsta inocenței. 
De aici două aspecte definitorii pentru identitatea lui Octav Petrescu (și, în egală măsură, două reușite ale tandemului Marcel Iureș – Eric Aradits). Primul dintre aceste aspecte e amplul exercițiu de autoobservare al personajului principal, exercițiu care, firește, (re)aduce în prim-plan oamenii cei mai apropiați ai protagonistului. Amintirile și monologul interior al lui Octav Petrescu sunt dominante în ansamblul narativ. (Iar reprezentarea monologului interior al personajului principal – mai exact, soluția cinematografică pentru diferențierea monologului interior al lui Octav de celelalte experiențe ale personajului – reprezintă una dintre loviturile de grație ale filmului, o surpriză atât de inspirată încât n-o pot divulga aici.) Alt aspect-cheie al prezenței protagonistului constă în acele caracteristici ale lui Octav-băiețelul pe care le regăsim și la Octav-bărbatul de 84 de ani: eleganța, calmul, contemplativitatea (alunecând în escapism), profunda interiorizare (nu ezit să observ în personajul principal o fire „implozivă”).
Spuneam că succesul filmului Octav pare previzibil în bună măsură. Dar pelicula are cel puțin două trăsături care i-ar putea bulversa și, în consecință, i-ar putea îndepărta pe majoritatea spectatorilor. (Cred că nu trebuie să vedem din start și fără drept de apel un dezavantaj în aceste două chestiuni care îi pot fi reproșate regizorului.) În primul rând, identitatea lui Octav Petrescu – personaj în care Marcel Iureș a declarat că vede cel mai frumos rol care i-a fost oferit până acum – rămâne în mare parte neconturată. Un gol între copilăria marcată de o educație aleasă, relativ fericită măcar până la moartea timpurie a mamei (Lia Bugnar), și senectute; în rest, aflăm – pe scurt – că Octav a fost înrolat în război și că a locuit ulterior – înstrăinat – la Paris. Totuși, faptul că decenii întregi din biografia protagonistului sunt „puse între paranteze” nu distonează în ordinea compoziției cinematografice, bazată în mod deosebit pe legătura dintre ceea ce poate și ceea ce nu poate fi reconstituit, pe tensiunea dintre potențialitate și realitate. Iar faptul că Octav nu rememorează mai nimic din tinerețea, maturitatea și bătrânețea lui e în cele din urmă relevant pentru viața protagonistului și, în particular, pentru relația acestuia cu el însuși. 
Coscenarist împreună cu James Olivier, Serge Ioan Celibidachi se opune mainstream-ului și prin faptul că Octav nu are intrigă propriu-zisă. Planul prezent al acțiunii din film e cât se poate de atenuat din punct de vedere epic. Protagonistul câștigă în instanța de judecată conacul unde a copilărit. Se întoarce la casa părintească proaspăt recuperată din Câmpulung, hotărât să o vândă. La întrebarea – mai curând retorică – a prietenului din copilărie, Spiridon (Victor Rebengiuc), „De ce?”, Octav răspunde fără ocolișuri: „N-am pe nimeni”. Exceptând momentele de solilocviu (în casă, curte sau chiar în pădure), Octav stă mai tot timpul cu vechiul său prieten și cu fiul (Andi Vasluianu) lui Spiridon. După ce-și vinde casa părintească unei tinere familii, Octav pleacă. 
Pe lângă secvențele de introspecție și retrospecție care pornesc de la acest „fir roșu” destul de simplu, eliminarea suspansului e contrabalansată de rafinamentul structurii narative, cu remarcabile anticipări și ecouri. Doar un exemplu e cel al următoarei „puneri în abis”: o poveste pe care mama i-o spune lui Octav înainte de culcare (cea despre stejarul care încearcă din răsputeri să-și exprime dragostea și recunoștința pentru apa căreia îi datorează viața) trimite la situația ulterioară a protagonistului, marcat de faptul că nu are posibilitatea să-și exprime ca atare sentimentele față de două dintre cele mai importante persoane din viața lui. 
Mai puțin inspirată e tenta „filosofică” a filmului. Îți atrag atenția replici aparent spontane, care, totuși, pierd inevitabil din naturalețe. Auzi o fetiță (Alessia Tofan) spunând în ce măsură realitatea e joc, sau pe mama lui Octav (o mare pictoriță, așa cum o evocă unul dintre personaje) vorbind despre viața proprie a operei de artă, nu în ultimul rând pe tatăl (Ioan Andrei Ionescu) lui Octav care, după ce-i cântă fiului său primele măsuri din Reveria lui Debussy, construiește o alegorie în jurul termenilor viață-piesă muzicală, notă muzicală, experiență, rezonanță, amintire... (Totuși, mica parabolă nu e lipsită de farmec: tatăl apasă o clapă, Octav trebuie să spună când nota încetează să se mai audă, apoi, la îndemnul tatălui, lipește urechea de capacul pianului și se convinge că nu a avut dreptate.)
Să revenim, din altă perspectivă, la îndemnul de pe afiș, „Prețuiește fiecare moment”. Variația unghiurilor de filmare, armonia cromatică a imaginilor, corespondențele uneori subtile, alteori transparente ale acestora cu trăirile personajelor, frecvența și plasarea atentă a obiectelor cu funcție simbolică, dar și coloana sonoră semnată de Vladimir Cosma... toate îți oferă motive bune să apreciezi filmul secvență cu secvență, ajungând la finalul „fulgurant” – nesperat și deopotrivă necesar, șansa minimă și, în același timp, extraordinară dată personajului principal...