Deși ne știm de mai mult timp, indirect, aș spune, prin intervenții publicistice sau grație unor prieteni comuni, l-am cunoscut pe domnul Teodor Baconschi, „în carne și oase”, abia la sfârșitul lunii martie curent, la Chișinău, unde și-a lansat volumul Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut). Un eveniment – cartea și întâlnirea – care a generat interviul din acest număr de revistă, pe care sper să-l savurați din plin.
Teodor Baconschi e un autor prolific și solar, un stilist remarcabil, un entuziast al scrisului și un observator perspicace al comediei umane, pe care o scrutează asemeni unuia dintre mentorii săi, Andrei Pleșu (și ce scriitor, ce intelectual român care se respectă nu a ieșit din mantaua autorului Minimei moralia?). O face cu ironie, umor și subtilitate, știind să treacă dincolo de tristeți și decepții inevitabile. Aflat, momentan, într-un nedorit time-out profesional, impus de schimbările politice din România, Teodor Baconschi a continuat să publice cărți: eseuri de filozofie și antropologie religioasă, jurnale, volume de interviuri și mărturii din anii de activitate diplomatică – la Vatican, Lisabona și Paris, precum și din perioada în care a deținut funcția de Ministru de Externe al României (2009-2012).
Volumul pe care-l prezint adună portretele unor personalități din România și din străinătate, pe care Teodor Baconschi le-a cunoscut de-a lungul anilor. Pe unii dintre acești oameni și i-a luat drept modele și „obiecte” ale admirației sale – păstrând totuși anumite rezerve și chiar accente critice –, pe ansamblu însă Mic almanah… e un omagiu adus excelenței, valorii, pe care autorul nostru, ca și noi de altfel, o resimțim tot mai deficitară, mai suferindă, nu pentru că ne-am fi pierdut încrederea în modele, dascăli și călăuze spirituale, ci pentru că transparența omniprezentă, „deconstrucția”, pretenția accesibilității în numele democrației, libertății de opinie și al nivelării asperităților le-a mai știrbit din aură, le-a corodat prestigiul unicității.
De altfel, Teodor Baconschi desfășoară în deschiderea volumului o amplă demonstrație privind rostul modelelor în lumea de azi, asupra criteriilor după care putem decela „marii oameni” în istorie, încât ai impresia că portretele ce urmează au fost scrise mai degrabă pentru a susține argumentele din acest studiu doct (augmentat cu alte gânduri concluzive la sfârșitul cărții), rod al unor îndelungi reflecții și acumulări, și nu doar pentru a înlătura obstacolul uitării dintre autor și personajele sale, cum a mărturisit dl Baconschi în diverse interviuri.
„Nu ne mai închinăm la „marii oameni” ca la niște icoane, preferând idealizării pedagogice lectura critică, mult mai nuanțată. Noul egalitarism democratic ne împinge chiar mai departe de atât. Se poartă biografismul demistificator. Marii oameni n-au fost chiar grandioși. Dacă ne uităm mai atent în arhive, monumentele lor se fisurează…” (p. 7) „Știm ce ni se întâmplă, suntem mai informați ca oricând, avem capacități analitice sofisticate, ne bucurăm (deocamdată) de întreaga libertate a cuvântului, însă suntem și victimele relativismului axiologic postmodern: orice „merge”, toate opiniile sunt valabile, ierarhiile s-au tocit și suferă permanente contestații, toată lumea apără o cauză sau alta, suntem inundați de proteste și indignări (sincere sau manipulate, gratuite sau lucrative), așa încât conceptul însuși de „model” – sau de viață exemplară – trece printr-o criză profundă”. (p. 10)
La fel de metodic autorul ține să precizeze criteriile după care a lucrat. Nu a aglutinat secvențe episodice, fugace, ale unor întâlniri lipsite de semnificație. Nu a inclus personaje de vârsta sa, în plină afirmare, și nu a scris despre oameni pe care nu i-a plăcut (indiferent de rangul și poziția lor socială sau politică). Nu a vrut să mitizeze figuri deja legendare și s-a ferit de relatarea senzaționalistă. Tonul e unul calm-evocator, adevărul verificabil. Sunt portrete concise, ca niște scăpărări de blitz, care surprind un caracter uman într-o sumă de gesturi, priviri, atitudini, și întrucât ne propun doar decupaje – ce a putut sau a vrut să rețină memoria autorului – lectura lor încurajează deambulările imaginației, tentația dezvoltării unor scenarii paralele, cu tentă literară. Din cele 40 de portrete extragem câteva exemple.
Întâlnirea cu Papa Ioan Paul II, pe care Teodor Baconschi l-a cunoscut în calitate de ambasador al României la Vatican, pregătind prima vizită a șefului Bisericii Catolice într-o țară majoritar ortodoxă, vizită consumată între 7 și 9 mai 1999. Suveranul Pontif era deja bolnav, „Vorbea șoptit, bătrânește, puțin neclar în franceza pe care o prefera ca „limbă de lucru” internațională (…) Am văzut în sclipirea stinsă a ochilor lui albaștri că vede prăbușirea comunismului ca pe un triumf al lui Dumnezeu împotriva dușmanilor Săi: era normal să nu citească evenimentele culminante ale istoriei doar printr-o lupă geopolitică”. (p. 22)
Pe Hillary Clinton a întâlnit-o de mai multe ori: „Se impregnaseră în ea politețea înaltei burghezii din Noua Anglie, tonul discret superior și afabil, acea combinație unică de lux, siguranță de sine și condescendență pe care o regăsim în sfera semenilor noștri rânduiți de soartă la conducerea afacerilor globale.” (p. 37-38) I-a regretat înfrângerea în alegeri în fața lui Donald Trump pentru că, așa cum remarcă nu fără o doză de umor autorul nostru, i-ar fi plăcut să cunoască personal un președinte al SUA, dar și mai mult pentru că Hillary „înțelege corect obligația Alianței de a-și fortifica flancul estic în fața revizionismului rusesc”.
Prezența lui Serghei Lavrov în panoplia lui Teodor Baconschi poate să nedumerească, eternul ministru de Externe rus e departe de a fi un herald al binelui, însă Lavrov îl va fi fascinat pe portretist cu neîntrecuta sa măiestrie în arta de a convinge și intimida adversarii la masa negocierilor: „Orice ministru novice (care nu vine din carieră) devine cea mai facilă pradă în fața acestui tip abil, care combină moștenirea perversă a diplomației sovietice și postura neoimperială a Rusiei putiniste cu șarmul tolstoian al aristocratului hedonist.” (p. 49) L-a întâlnit în marja Adunării Generale a ONU: „A fost un număr memorabil de histrionism: interlocutorul meu a trecut de la furiile turgescente, pedagogice și ultimative la drăgălășenii tovărășești și de la încruntarea rece la acolada cordial-concesivă. Cameleonul perfect, în costum de lux.” (p. 50)
Un frumos portret îi schițează Teodor Baconschi lui Radek Sikorski, fostul ministru de Externe de la Varșovia, un fel de replică poloneză a lui Lavrov și, ca eficiență și magnitudine, un adversar redutabil al acestuia. Sikorski este unul dintre cei doi arhitecți ai Parteneriatului Estic, alături de suedezul Carl Bildt, proiect ce a inclus și Republica Moldova (șansă de care guvernanții ei și-au bătut joc). Păcat că Radek Sikorski și-a încheiat prematur cariera politică (în urma unui scandal speculat de vechiul establishment diplomatic european, deranjat de stilul prea voluntarist al polonezului): „Vedea Polonia și România laolaltă, într-un raport de hegemonie cordială: o viziune la care subscriam rațional și pe care o combăteam sufletește, din grijă orgolioasă față de propria țară. (…) La Bruxelles, în reuniunile Consiliului pentru Afaceri Externe, era de departe cel mai impetuos șef de diplomație dintre cei ai noilor state membre UE. (…) Un personaj de roman, pasionat nebunește de orice aventură! Și o figură ușor intimidantă, de care mi-e omenește dor.” (p. 55)
Galeria de portrete românești se distinge printr-o mai mare afectivitate – sunt oameni pe care Teodor Baconschi i-a cunoscut mai bine, cu care a comunicat la alt nivel decât cel convențional diplomatic. De o evocare plină de căldură și compasiune are parte Regele Mihai, pe care l-a întâlnit prima dată la Vatican, apoi l-a revăzut la Palatul Elisabeta de mai multe ori: „Orice țară are nevoie de noblețe: cea de sânge, mereu mai anacronică în modernitatea revoluționară, dar și cea de caracter călit sub bolta regalității slujitoare a națiunii. (…) România monarhică a fost un dar divin…” (p. 114-115)
Creionările autorului angajează divizii de tropi, aluviuni enciclopedice și culturale, și o imensă imaginație lexicală. Despre Alexandru Paleologu: „Avea o privire de miere levantină, pielea ușor măslinie, cearcăne de Don Juan metafizic, un nas acvilin – de senator roman – și un zâmbet sapiențial, demn de bărbatul frumos care a fost mereu și de omul care a văzut prea multe pentru a-și mai putea depăși scepticismul.” (p. 135). Andrei Pleșu: „Petulant, expansiv, fermecător la suprafață, dar enigmatic în fondul ultim al tribulațiilor sale spirituale, în care presimți povara dubiului și vuietul furtunilor ciclice. Omul se comportă de parcă ar vrea să ne scutească (ferindu-se autodefensiv) de latura lui saturniană.” (p. 127)
Zona vernaculară a „marilor oameni” este inevitabil mai vulnerabilă, mai hașurată, autorul simte nevoia unor precauții și distanțări: de bună seamă, știe că este citit cu mai multă atenție, cu mai multă exigență de un public avizat, care își confruntă propriile impresii și cunoștințe cu opiniile autorului. În unele cazuri insistă să epureze orice umbră, schițând portrete exclusiv în lumina prieteniei și a devotamentului cvasi-filial (Bartolomeu Valeriu Anania). În câteva rânduri folosește sintagma „așa cum l-am cunoscut”, părând să admită că „portretele” sale sunt fatalmente parțiale, subiective, lasă pe dinafară trăsături poate mai puțin faste ale personajului în cauză, dar nu mai puțin valabile. Adesea, ia o distanță tranșantă. Pe Patriarhul Teoctist, de pildă, recunoaște că l-a și detestat o vreme, „ca pe un simbol al trecutului care nu vrea să treacă”. Are destulă înțelegere și clemență pentru actualul cap al BOR, dar și observații critice: „Patriarhul Daniel a schimbat ce-a putut, dar și mai mult a fost schimbat de vremurile noastre în plină mutație.” (Interesant ce-ar spune domnul Baconschi despre vechea prietenie „elvețiană” a ÎP Daniel cu Patriarhul Rusiei Kirill, reînnoită recent la București și la Moscova?).
Ca unul dintre „intelectualii lui Băsescu”, cum a fost gratulat alături de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș și mulți alții, Teodor Baconschi simte nevoia, în textul consacrat fostului președinte, să vină cu mai multe precizări și dozaje între impulsul de a-și justifica susținerea pe care i-a acordat-o – Traian Băsescu l-a numit în două dintre posturile diplomatice importante pe care le-a ocupat, cea de ambasador la Paris și, respectiv, de ministru de Externe – și obiectivitatea unor disocieri. Îi recunoaște meritul de a se fi legitimat și inspirat cel mai mult prin și de elita intelectuală anticomunistă și prooccidentală din țara noastră (chiar mai mult decât Emil Constantinescu), dar îi și taxează defectele: „A fost un genial tactician, dublat nefericit de un strateg nul și egocentric: nu a văzut decât pe termen scurt, ratând construirea unei posterități politice solide. Greșită a fost și polemica lui, cam rudimentară, cu persoana Regelui Mihai I.”
(…) Pe de altă parte: „Mi s-ar fi părut o totală lipsă de caracter să mă înscriu în corala detractorilor săi, chiar dacă știam că o asemenea manevră m-ar fi scutit de absurda stigmatizare ca intelectual băsist, care mi-a blocat cariera profesională și m-a expus la jigniri, calomnii și atacuri nedrepte.” (p. 146)
Privit ca un exercițiu de admirație, dar și de judecată lucidă, nuanțată asupra unei epoci și a personajelor ei, Mic almanah al marilor oameni… este, cred, și o vamă personală, asumată de Teodor Baconschi, pe care reușește să o convertească, iată, într-un elegant volum de evocări literar-memorialistice. Sperăm ca autorul nostru să-și fi găsit în aceste chestionări ale spiritului energia necesară pentru a continua cu și mai multă inspirație și tenacitate un traseu din care viața politică, dar și cultura română ar avea numai de câștigat.
_______
Teodor Baconschi, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut). Editura Polirom, 2018