2 noiembrie 2016
„O formație Beatles a intelectualității românești din generația 2000”. Așa îi prezintă istoricul Cristian Vasile. Ei sunt 4 tineri entuziaști care, acum 15 ani, au pornit În căutarea comunismului pierdut: Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir. Acum îi avem în față pe ultimii doi, la o lansare găzduită de librăria Humanitas din Cișmigiu. Astăzi, după ce a trecut atâta timp, suntem îndreptățiți să vorbim despre un comunism regăsit în cultura românească (și aceasta nu e o vană continuare a analogiei cu titlurile proustiene). Fie că e vorba de beletristică sau de cărți nonficționale, perioada postdecembristă e marcată de o invazie în toată puterea cuvântului a temei comunismului. A spus-o și Dan Lungu – de altfel, afirmat inclusiv grație romanului Sunt o babă comunistă! – acum câțiva ani, într-un interviu oferit lui Marius Chivu. O spune acum și Angelo Mitchievici, începându-și intervenția cu o întrebare – după cum se va vedea – deloc retorică. Așadar, ce ar mai fi de spus despre acest subiect? Dacă pentru autorul ieșean avalanșa recentelor texte care vizează problema comunismului este simptomatică, universitarul din Constanța vorbește fără complexe despre acest fenomen. Profuziunea există, ea poate da senzația de suprasaturație și de repetitivitate, dar ea nu anihilează șansa de a fi original. Mai ales în condițiile în care există suficiente materiale valorificabile, încă neexploatate pe deplin: paraliteratură, benzi desenate, filme pentru copii și adolescenți, ecranizări ale romanelor epocii. „Am ignorat deliberat mainstream-ul. Demersul acestui volum e o relectură ce își propune să releve inclusiv o criză sacrificială a autorilor care se aflau pe linie, care erau la temperatura ideologică potrivită a momentului.” O grilă de lectură promițătoare: biopolitica lui Michel Foucault. Îl urmăresc pe Angelo Mitchievici cu atenția entuziastă pe care o păstrez încă de la olimpiadele internaționale de lectură, la care am avut șansa să-l ascult conferențiind despre teoria fotografiei a lui Barthes corelată cu provocarea de a construi personaje memorabile (uneori în baza unei singure situații), despre I.L. Caragiale și, în toamna aceasta, despre Mateiu Caragiale. Discursul lui Mitchievici este expansiv, fără a fi strivitor. Vocea domoală și privirea – în majoritatea timpului orientată în gol – sunt o fină contrapondere pentru siguranța ideilor desfășurate cu un calm și o coerență ce-ți dau senzația de inepuizabilitate a vorbitorului pe care-l ai în față.
Aceeaşi siguranță a ideilor, dublată de o dicțiune fermă, pe-alocuri alertă, dar, iarăși, fără a fi strivitoare, îl caracterizează pe Ioan Stanomir. O fază de maximă atrocitate a comunismului, exilul interior și ipostazele exilaților interiori: tolerați, întemnițați, asasinați. În contrabalanță, relativa destindere ceaușistă, nelipsită însă de o inflație a textelor ideologizate. Și totuși, în 1980, Marin Preda – cel de la care ne-a rămas și emblematica sintagmă „obsedantul deceniu” – a avut îndrăzneala de a-i spune președintelui că e gata să se sinucidă în cazul în care va fi reintrodus realismul socialist. Ca o ironie a destinului, acest episod se consumă în chiar anul morții lui Preda. Revenim la exilul interior și la paraliteratură. Este evocat cazul lui Radu Petrescu și al monumentalului său jurnal, „scriere calofilă în care, după cum punctează Ioan Stanomir, politica e prezentă prin refuzul de a comenta politicul”. Îmi amintesc involuntar de Mircea Ivănescu, un autor care a resimțit într-adevăr teroarea istoriei în comunism – obscuritate antumă concretizată în tiraje derizorii; privirea peste ocean, reflectată în felul de a scrie al lui Ivănescu, n-avea cum să nu fie taxată. Pe lângă vocea poetică de o mare individualitate, ceea ce mă atrage la M. Ivănescu este intenția sa de a scrie o poezie care nu-l face pe cititorul său să-și dea seama de nedreptățile regimului în care a trăit autorul. Un cititor nefamiliarizat cu biografia poetului ar putea bănui că Ivănescu vine dintr-o societate asemănătoare celeia din care vin autorii care l-au inspirat. Ca unul care nu a trăit în comunism (recunoașteți parafraza la titlul unui alt volum apărut la Humanitas) – nu în acel comunism despre care e vorba aici și acum – văd în modelele Petrescu și Ivănescu o formă superioară de rezistență. Această literatură, ale cărei zone asumate de tăcere sunt, la limită, tot atâtea zone de libertate, mi se pare preferabilă unei literaturi militantiste din care, dacă eliminăm ce e militantist, nu rămâne nimic.
Rămân, după această seară, cu încă o carte de parcurs cu interes: Comunism Inc. Istorii despre o lume care a fost. Subtitlul te face să rămâi cu încă o întrebare: În ce măsură această lume continuă să fie prezentă în lumea de azi?
 
19 noiembrie 2016
La cei 19 ani ai mei, azi e prima oară când ajung la Târgul Gaudeamus. E un moment pe care – și nu sunt patetic spunând asta – l-am așteptat îndelung, și care, odată trăit, se petrece la o intensitate diferită decât cea pe care o scontam. I-am auzit pe mulți dintre colegii mei de facultate – în majoritatea lor, colege – vorbind cumva clișeistic, însă cu un entuziasm necontrafăcut, despre târgul de carte ca despre o veritabilă sărbătoare. Or, de când sunt student, știu că orice plimbare prin București se poate transforma într-o mică, dar adevărată sărbătoare pentru un cititor. Asta datorită vânzătorilor ambulanți de cărți, care, nu de puține ori, îți pot oferi volume fenomenale în schimbul unor prețuri mai mult decât simbolice. Mă gândesc la un tom de 600 de pagini, adunând corespondența lui Flaubert, care m-a costat 5 lei, exact cât are de plătit o persoană care vizitează Romexpo în perioada târgului. După coada la bilete, ceea ce mă frapează la intrarea în centrul expozițional este numărul relativ mare de vizitatori care stau așezați – aparent comod – pe trepte, având șansa de a urmări cel puțin două lansări care se petrec în același timp. Altfel, imaginea mă face să-mi amintesc de festivitatea de deschidere din acest an a Cronografului: în timpul proiecției Omului care a salvat lumea, sala din Odeon era plină de spectatori care-și găsiseră nestingheriți loc pe trepte. În această după-amiază de sâmbătă, să parcurgi un singur nivel din Romexpo înseamnă un efort asemănător celui de a trece, într-o oră de vârf, printr-un pasaj de metrou din capitală. Între standuri, există centre stabile și deci previzibile de interes. La celălalt pol, edituri de care n-ai mai auzit. Unele minuscule, altele cu o ofertă surprinzător de generoasă. Cărți cu un aspect poligrafic lamentabil, aspect care, de unul singur, face un deserviciu enorm tuturor celor implicați în afacerea editorială, indiferent de valoarea textului presat între coperte. Autori încă necunoscuți și lansări la care publicul strălucește prin absență. Prezențe care te fac să simți deprimare, milă, dar și prezențe care îți provoacă o simpatie genuină, pe care nu simți nevoia să ți-o explici și în cazul căreia încerci să prelungești – atât cât poți, așa cum poți – prima impresie, care s-a întâmplat să fie plăcută.
La Paralela 45 se lansează integrala operei poetice a lui Ioan Moldovan. Discursul lui Călin Vlasie, alternând fervoarea cu tonul sentențios, e ascultat, între alții, de Alexandru Cistelecan, Ion Mureșan, Ion Bogdan Lefter, Emilian Galaicu-Păun. După ce insistă asupra ideii că miza colecției din care face parte volumul lui Ioan Moldovan este una nu recuperatoare, ci fundamentatoare, Călin Vlasie face un scurt, dar memorabil excurs referitor la predarea literaturii în școală și în facultate. Mai exact, la ce ar fi de îmbunătățit urgent în cazul acesteia. Sunt niște idei care mă fac să mă gândesc preț de câteva momente la un scenariu (evident irealizabil) în care literatura ar fi predată doar de oameni care fac literatură. Renunț pe moment la orice dezvoltare a acestei idei și trec la o idee a lui Ezra Pound, pe care vreau s-o amintesc aici și atât, fără vreo ulterioară punere în discuție. Așadar, autorul ABC-ului Lecturii e tranșant: să nu ai încredere în ceea ce-ți spune despre literatură cineva care n-a fost în stare să scrie în viața lui măcar un vers valabil.
Inimile cicatrizate ale lui Max Blecher, una dintre cele mai așteptate lansări ale acestui târg. Sigur, elementul de noutate care sporește interesul întregului moment este filmul omonim al lui Radu Jude, o adaptare liberă după opera blecheriană, așa cum ține să precizeze regizorul, care, altfel, este succint, după ce mărturisește că, dezvăluind cu alte ocazii detalii din poveste, i-a făcut pe unii potențiali spectatori să renunțe la ideea de a vedea pelicula. Rețin o remarcă a lui Mircea Cărtărescu, cel care mărturisește că, în tinerețe, a avut sentimentul întâlnirii cu un mare autor doar auzind numele lui Blecher și titlul principalei sale cărți, Întâmplări în irealitatea imediată. Amănuntul este semnificativ, experiența blecheriană își relevă de la bun început intensitatea ieșită din comun. Mai precis, nu-mi amintesc o mai percutantă frază introductivă în literatura română decât cea cu care se deschid Întâmplările...: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete, mi se întâmplă să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu.” Din tensiunea aceasta a limitelor relației cu propria persoană și cu restul lumii se hrănește întreaga operă a lui Max Blecher, cel care e, probabil, autorul român cu cea mai spectaculoasă recuperare postumă. Și în sensul acestei recuperări, filmul lui Radu Jude reprezintă un important pas înainte.