Nora Bossong s-a născut pe 9 ianuarie 1982 la Bremen. A studiat, între 2001-2005, la Institutul German pentru Literatură (Deutsches Literaturinstitut Leipzig), care face parte din Universitatea din Leipzig, apoi a făcut studii culturale, de filozofie și literatură comparată la Universitatea Humboldt (Berlin), la Universitatea din Potsdam, la Universitatea Sapienza (Roma). A publicat poezie și proză în reviste și în diverse antologii. În 2006 a debutat editorial cu romanul Gegend (Zona). A urmat volumul de poezie Reglose Jagd (variantă de titlu în română: Vânătoare nemișcată), 2007; Webers Protokoll (Protocolul Weber), 2009, roman; Sommer vor den Mauern (Vara în afara zidurilor), 2011, versuri; Gesellschaft mit beschränkter Haftung (Societate anonimă), 2012, roman; 36.9 °, 2015, roman. În prezent Nora Bossong locuiește la Berlin.
 
Loc
 
Orașul în care trăim nu are râu și marginile
îi sunt conturate doar de vânt și ploaie.
De aceea poate noaptea surorii mele i se face frică,
însă în casă noastră nu e voie să plângi;
poate că plânsul i-ar fi făcut bine,
sau poate că și-ar fi ieșit mai repede din minți.
În vocea ei răzbește frigul… Dacă distanțele
ar putea fi descrise fără ajutorul râurilor,
atunci măcar premonițiile ar supraviețui.
Nimeni nu se apropie de casa noastră și nici
pe părinți nu i-am mai văzut demult.
Nu poți schimba nimic;
orașul nostru e ca un omăt rămas în luna martie.
Numai vântul, care dă ploii o formă sau alta,
marchează marginile orașului.
Casa noastră e rece ca gheața
și dispare fără urmă.
 
Cântec despre Roland
 
Mergeam în tăcere prin orașul nostru,
el nu vorbea, de parcă n-ar fi avut nimic de spus;
doar șoapte fierbinți ne însoțeau în acea zi de vară,
niciun tunel și niciun copac nu ne-a oferit umbră;
el și-a retras mâna de pe coapsa mea
și a întrebat despre mormântul lui von Laudon –
nu știu, poate că, pur și simplu, tatăl meu
n-a vrut să meargă mai departe.
 
Coarne
 
Jocul s-a terminat. Mai putem oare
crede în povești? Nu mai trosnesc crengile copacilor
în noapte, cerbii nu mai aleagă prin pădure,
iar furtuna s-a dizolvat într-un roi de muște.
Și totuși mai simțim viață în picioare,
fără să ne fi rănit sau să fi fost „mușcați” de urzici.
Continuăm să hălăduim pe trei drumuri
pe lângă cele șapte dealuri, în urma
fratelui-cerb și a prietenei sale.
Povestește-mi despre coarnele
atârnate pe pereți, povestește-mi
despre muștele din vârful pinilor. Am uitat
să ne împiedicăm în momentul potrivit.
Alba ca Zăpada doarme.
 
Deratizator
 
Plimbându-mă noaptea, am dat sub
pod peste doi băieți care urinau peste piloni.
Mi-au spus ca au fost șapte, mi-au spus că au păduchi
și-au râs de mine că i-am crezut. Doar cu păduchi
te poți alege aici, cu ce altceva? –
mi-a explicat cel mai tinerel.
Tot el mi-a arătat cu privirea spre tufișuri
și m-a călcat ușor peste vârful pantofului.
În acea noapte n-aș fi avut o plăcere mai
ieftină decât să mă îndrăgostesc de el.
Iar băiatul mai mare m-a întrebat: E adevărat
că și animalele nu pot muri în singurătate?
Băieții de sub pod în mod evident și-au
ales un ceas prea târziu pentru o plimbare.
 
Traducere și prezentare de Vasile GÂRNEȚ și Vitalie STELEA