O parabolă a conflictelor înghețate (Kazuo Ishiguro, Uriașul îngropat)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O parabolă a conflictelor înghețate (Kazuo Ishiguro, Uriașul îngropat)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

După doi ani în care Premiul Nobel pentru Literatură a părut că se îndepărtează, paradoxal, tocmai de arta pe care ar trebui s-o recompenseze, iată că în 2017 Academia Suedeză se întoarce la marii scriitori cu care avem privilegiul să fim contemporani și-l premiază pe Kazuo Ishiguro. După o perioadă de explorări, în care, prin Bob Dylan și Svetlana Aleksievici, s-a încurajat estomparea granițelor între genuri și descoperirea valențelor stilistice în texte ale unor autori care au avut alte mize decât cele literare, asistăm anul acesta la premierea unui prozator pursânge, deopotrivă apreciat de public și critici. Prin biografie, Kazuo Ishiguro estompează la rândul său granițe și transcende problema naționalității și a limbii în care te exprimi cel mai bine. Chiar dacă e britanic și scrie într-o engleză de o finețe desăvârșită, proaspătul laureat cu Nobel aduce un strop din melancolia și felul de a te raporta la lume și viață specifice Japoniei. 
De-a lungul timpului, cititorii români s-au putut bucura de traducerea aproape în timp real a tuturor romanelor lui Ishiguro, și la fel stau lucrurile și cu cel mai recent dintre ele, Uriașul îngropat. La doar câteva luni de la lansarea din 2015, cartea a apărut în cadrul colecției Biblioteca Polirom, într-o traducere subtilă și nuanțată, semnată de Vali Florescu. 
Uriașul îngropat e un roman întru câtva atipic pentru Kazuo Ishiguro, acțiunea fiind plasată într-un soi de illud tempus, un Ev Mediu întunecat măcinat de conflicte, la ceva vreme după ce s-a stins legendarul Rege Arthur. Ne aflăm într-o insulă britanică familiară și totuși diferită, în care două popoare care s-au războit îndelung – britonii și saxonii – par să conlocuiască relativ pașnic. E o vreme tulbure, în care oamenii au rămas încremeniți într-un tipar de gândire magic, în care bântuie la propriu și la figurat creaturi fantastice ori căpcăuni și-n care inclusiv geografia locului e complet dezidealizată. Naratorul omniscient imaginat de Ishiguro, deși adoptă forme lexicale uneori ușor vetuste, e mai degrabă un contemporan al nostru, pare suspendat între două lumi, și-ncearcă să înfățișeze prin filtru contemporan și obiectiv o realitate demult apusă. „În acest moment s-ar cuveni poate să precizez că pe vremea aceea era mai dificil să-ți găsești drumul în câmp deschis, și asta nu doar din pricina lipsei busolelor și a hărților de încredere. Încă nu aveam pe atunci toate aceste șiruri de garduri vii care astăzi împart atât de plăcut terenurile agricole în câmpuri, parcele și pajiști. Destul de des, un călător al acelor vremuri se putea trezi într-un peisaj nedefinit, cu priveliști aproape identice, oriîncotro și-ar fi întors privirea. Un șir de pietre verticale la marginea orizontului, cotul unui izvor, urcușul și coborâșul unei văi: acestea erau singurele indicii ce puteau ajuta la schițarea unei rute. Iar consecințele unei cotituri greșite se puteau dovedi adesea fatale. Nu e vorba nici măcar despre posibilitățile de a pieri pe vreme rea: să-ți rătăcești drumul însemna să te expui mai mult ca niciodată riscului de a fi surprins de atacatori – umani, animali și supranaturali – ce pândeau ascunși, departe de drumurile știute. Ați putea fi surprinși de cât de puțin conversa în mers această pereche de obicei atât de doritoare să-și împărtășească gândurile. Dar într-o vreme când o gleznă ruptă sau o julitură infectată îți puteau pune viața în pericol, era lucru limpede că e mult mai de dorit să te concentrezi la fiece pas.” (p. 31)
Personajele centrale ale povestirii sunt Axl și Beatrice, un cuplu în vârstă, oarecum marginalizat de comunitatea din care fac parte (de pildă, consătenii nu le îngăduie să folosească lumânări pe timpul nopții). Prin ochii lor vedem o radiografie a unei lumi bântuite de o stranie epidemie: un soi de uitare colectivă. Prin intermediul acestui tertip narativ care ar ține mai degrabă de un realism magic, Kazuo Ishiguro revine la una dintre temele predilecte ale prozei sale – memoria – și la felul în care oamenii se raportează la trecut, la traumele aparent îngropate. Uitarea pare să planeze asupra întregului ținut, iar Axl are revelația unor adevăruri crunte, cum ar fi acela că o fetiță care s-a rătăcit cu o zi sau două în urmă e uitată complet de comunitate. Nimeni nu ține minte că ar fi existat cândva. Încercând din răsputeri să-și amintească trecutul nu foarte îndepărtat, cei doi ajung la convingerea că au un băiat care locuiește într-un sat învecinat și sunt cuprinși de o dorință copleșitoare de a-l revedea. Imboldul lor de a părăsi un trai relativ liniștit și de a revizita un trecut de care nu sunt siguri, dar după care tânjesc, aduce aminte de povestea tristă a feciorului de împărat din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. De altfel, atmosfera din romanul lui Ishiguro e de basm, doar că povestea are puternice accente melancolice. Din multe pagini transpare o tristețe metafizică intensă, comparabilă poate cu cea din Să nu mă părăsești, iar în înfruntarea dintre bine și rău cititorul va discerne cu greu de care parte a baricadei stau personajele. Finalul e de asemenea dificil de interpretat drept bun sau rău, morala parabolei fiind mai degrabă că orice traumă sau conflict ascuns sub preș prin mijloace artificiale iese la iveală mai devreme sau mai târziu. Conflictele înghețate și suferințele nu se pot stinge artificial, ci se cuvine să fie consumate până la capăt – de altfel aceasta este și explicația titlului metaforic al romanului. „Uriașul îngropat” nu e un personaj fabulos, ci e doar o metaforă care indică polițele neplătite, ranchiuna ascunsă sub preș, nevoia de răzbunare aparent înăbușită.
Dincolo însă de simbolistica de ansamblu a cărții, romanul emoționează prin frumoasa poveste de dragoste dintre protagoniști. E atât de multă tandrețe și tristețe în gesturile lor mărunte, în felul în care se privesc, își vorbesc și se raportează unul la altul, încât ajungi pe de-o parte să îți dorești să te bucuri de o asemenea legătură trainică în viața reală, dar pe de altă parte te sperie, fiindcă nu crezi că ai putea supraviețui dacă cineva sau ceva ți l-ar lua de lângă tine pe cel drag. În această cheie alegorică trebuie citit unul dintre personajele secundare, barcagiul, un veritabil Charon, care poate transporta în luntrea lui doar câte o persoană spre o insulă-paradis, și care a fost sortit să reîntregească doar cuplurile care merită cu adevărat. „Doamnă dragă, noi, barcagiii, am văzut atât de multe în toți anii ăștia, încât nu ne ia mult să vedem dincolo de aparențe. În afară de-asta, atunci când călătorii vorbesc despre amintirile cele mai dragi, e imposibil să ascundă adevărul. Poate că o pereche susține că e legată prin dragoste, însă noi vedem în loc de asta ranchiună, mânie, chiar și ură. Sau o mare sterpăciune. Uneori, frică de singurătate și nimic altceva. Dragoste trainică, ce a rezistat ani la rând – asta vedem foarte rar. Și atunci când se întâmplă suntem mai mult decât bucuroși să trecem acea pereche pe malul celălalt.” (p. 45)
Uriașul îngropat, deși nu este cea mai cunoscută carte a lui Kazuo Ishiguro, este poate cea mai personală scriere a lui. Prozatorul a putut explora în liniște subiectele care l-au bântuit dintotdeauna, alegând limbajul metaforic al basmului și jucându-se cu convențiile narative după bunul plac. Rezultatul e un roman care te captivează și te răvășește în același timp și pe care, exact pe dos față de ce se petrece în carte, nu-l vei putea… uita.
_______
Kazuo Ishiguro, Uriașul îngropat. Traducere din limba engleză de Vali Florescu. Editura Polirom, Iași, 2015, 304 pag.