Facebook. Fabrica de narcisism, publicată de Teodor Baconschi la Humanitas în 2015 (apărută și în format de e-book), încearcă să evite, în bună tradiție aristotelică, ambele excese cu care se confruntă un observator al noilor fenomene sociale: condamnarea, care vine dintr-o formă de conservatorism, și extazierea în fața noului ca expresie a cultului pentru progres. Neofobia și neofilia.
Perspectiva pe care și-o asumă autorul nu este surprinzătoare pentru cei care îi urmăresc activitatea: creștinism inteligent și lipsit de fanatism, bine ancorat în reperele gândirii occidentale de la antici încoace, exprimat politic printr-o dreaptă moderată și „luminată”, nostalgică față de un anumit tip de elitism și cultură înaltă. Pornind de la această grilă teoretică, Baconschi își examinează propria experiență de utilizator reflexiv al rețelei Facebook, meditând pe marginea contextului mai larg în care avem de a face cu acest fenomen, evidențiind o serie de „probleme” și propunând, în final, chiar și o „soluție”.
„Problema” este ceva cu care ne confruntăm practic toți: tehnologia se infiltrează în cotidianul nostru și ne afectează modul în care ne raportăm unii la alții, indiferent de ce vrem. După Baconschi, pentru cultura română (și elementele evidențiate de el se văd într-o formă și mai acută în spațiul basarabean) utilizarea rețelei Facebook are și o pronunțată funcție compensatorie: o încercare de a ne sincroniza cu direcția în care se mișcă Occidentul contemporan. A ne simți „conectați” la acesta, inclusiv ca formă de ardere a etapelor. 
Însă forma de interacțiune dictată de noua rețea generează un soi de autoscopie și exhibiționism care ar fi fost de neconceput câteva decenii în urmă: „Fiecare a devenit scriitor, fotograf, multiplicator al realului, exponent al unei conștiințe umane care se transcrie, se transmite și se transfigurează neîncetat, printr-o avalanșă de capturi vizuale, de subtitluri, de legende și glose”. Dar cu un specific: „Fiecare locatar al Babilonului digital pleacă de la premisa, uşor exagerată, că tot ce face, gândeşte, vede sau «simte» el prezintă un intrinsec interes general-uman [...] Nu poţi fi selectiv. Odată intrat în labirint, trebuie să aloci măcar o secundă fiecărei informaţii afişate. Şi aceste informaţii nu contenesc să crească, să ne surprindă prin stereotipul lor, explodat în milioane de variaţiuni individuale”. Avem de a face cu o comunitate în care fiecare se prezintă ca obiect pentru atenția și aprecierea celorlalți, retușându-și perpetuu imaginea. Dar dacă ar fi vorba doar de asta, nu ar fi ceva cu adevărat nou. Și nouă nu e doar proporția, ci senzația că oricine ai fi poți să fii apreciat. „Democratizarea” celebrității, aparenta ștergere a diferenței dintre „elite” și „mase”, care generează succesiuni de statusuri a căror singură funcție e de a le aminti celorlalți că exiști – și a le atrage atenția asupra ta, cu orice mijloace posibile. Incapabil să controlezi fluxul de informație care vine spre tine din partea celorlalți – flux care exprimă obsesiile comunității din care faci parte, indiferent dacă erai familiar cu ele sau nu –, încetezi să te autocenzurezi.
Astfel, „Utilizatorul este victima unei nevroze compulsive: «intră» pe FB ori de câte ori poate – sau nu mai iese niciodată de acolo –, dar fiecare mesaj primit de la alţii îi arată că aceia trăiesc, în vreme ce el se află pe pragul unei morţi simbolice: se simte deci chemat să-şi manifeste prezenţa. Şi cum cei mai mulţi nu au idei mereu noi – sau măcar vechi idei repetabile – ei preferă să revină la suprafaţa oceanului virtual printr-un semnal oricât de slab: un like, un emoticon postat cu titlu de comentariu la statusul altcuiva sau chiar un status minimalist, sub formă – la limită – interjecţională: pfoaaa!”. Și, în aceste condiții, începi să exprimi foarte clar cine ești. Nu neapărat esența intimă a ființei tale, ceea ce te face o persoană unică, dar tipul – sau categoria – căreia îi aparții. Respectiv, pe Facebook devine din ce în ce mai evident cine sunt cei cu care comunici, fapt care îi prilejuiește lui Baconschi o serie de reflecții extrem de triste: „Tipul uman care domină acum scena socială şi politică e arivistul semi-urbanizat, necioplit şi agresiv, din pricina complexului său de inferioritate. E Omul Nou, în toată desfăşurarea lui mitocănească, stimulat de libertăţi pentru care nu s-a luptat, hoţ de diplome, de poziţii nemuncite, de faimă nemeritată, de putere cu care nu ştie ce să facă. Acestui tip uman parvenit, obţinut printr-o continuă contra-selecţie, îi surâde tehnologia la care occidentalii au ajuns după sute de ani de muncă specializată, creativitate şi disciplină comunitară: se simte cel mai bine în limuzine germane, e pofticios după lux şi orice străluceşte, afişează snob telefoane Vertu, dar nu citeşte decât tabloide, nu recunoaşte că e deplasat, continuă să grohăie lozinci patriotarde, să urască străinii, să evite contactele cu lumea civilizată, pe care o copiază strâmb şi pe care, în sinea lui, o detestă”.
Consecințele, accentuate de febra virtualului, sunt multiple: aglomerarea de insulte, uitarea regulilor de politețe elementară atunci când nu ai de a face decât cu entități virtuale, pe care nu le vezi decât în calitate de poză de profil și înșiruire de statusuri sau comentarii, accentuarea obsesiilor, ștergerea diferențelor, încercarea de a-ți impune cu orice preț punctul de vedere și a deveni „remarcat”, „popular” și „apreciat”. Și una dintre cele mai triste consecințe ale acestui ethos (însoțit de creșterea exponențială a masei de informații, dar și a accesibilității acesteia) este devalorizarea clasei „gardienilor cunoașterii” – a oamenilor de cultură, în sens larg – și, implicit, și a valorilor civilizației occidentale, exprimate în textele canonice ale acesteia.
Or, după Baconschi, care trece în revistă situația de criză nu doar culturală, ci și sociopolitică, în care a nimerit lumea contemporană, „soluția” constă anume în asumarea acestui trecut al civilizației occidentale (ale cărei excese le recunoaște, dar încearcă să le găsească scuze – nu justificări, ceea ce este lăudabil), dublată de o practică a „autolimitării” digitale și a „reînvățării” traiului în comunități alternative sustenabile, de tipul Școlii de la Bunești, fondate de Petre Guran (cunoscut deja cititorilor Contrafort).
În seria de eseuri incluse în acest volum, atent scrise și decurgând unul din altul (strategia formală este de a evidenția ultimele cuvinte din ultima frază a unui eseu drept titlu al următorului), Baconschi atinge teme precum anxietatea în fața tehnologiei, însoțită de potențialul salvator al acesteia, dar și de dependența față de ea, singurătatea-împreună a oamenilor conectați la rețea, incapabili sau reticenți să fie unul cu celălalt față-către-față, schimbările introduse în dinamica transmisiei cunoașterii, credința în „valorile tari”, pierdută din ce în ce mai mult în condițiile tehno-capitalismului, dar asumată de concurenții acestuia, precum și alte probleme familiare celor interesați de fenomenele lumii contemporane. Contradictorie pe alocuri, nostalgică și lirică în unele secțiuni, Facebook. Fabrica de narcisism se prezintă drept o reflecție onestă, pornind atât de la experiența personală, cât și de la ample referințe culturale, asupra felului în care virtualul ne redefinește raportarea la noi înșine, la cei pe care îi întâlnim în carne și oase sau prin imagini și text, dar și la situația la care, vrând-nevrând, trebuie să ne adaptăm.
____________
Teodor Baconschi, Facebook. Fabrica de narcisism, Editura Humanitas, 2015