Pînă a nu citi cartea lui Jérémie Koering, nu mi-a trecut vreodată prin minte cît de ciudat este modul în care ne exprimăm plăcerea intelectuală sau estetică față de un text bine scris sau o operă de artă. Aproape toți termenii folosiți în asemenea situații sînt împrumutați din sfera culinară (gastronomică). Cîți dintre noi nu am spus despre o carte bună că am „devorat-o”? De cîte ori nu am „sorbit” („din ochi” sau așa, pur și simplu) un tablou, un monument de artă, o priveliște frumoasă, ori cuvintele scrise sau rostite de cineva care ne-a impresionat? Dar despre un tip de cunoaștere, cine nu a spus, măcar o dată, că „a asimilat-o” sau despre un set de informații că le-a „digerat”? Nu folosim, adesea, pentru a descrie, statistic, cît se mai citește astăzi, termeni ca „piață” și „consum” („piața” avînd aici același înțeles culinar-gastronomic ca spațiul din care ne procurăm alimentele pe care le vom consuma)? „Gustul” nu este, nici el, absent din această panoplie terminologică. Ca judecată de valoare despre o persoană (care are sau nu are gust), cuvîntul sugerează rafinamentul și priceperea (adesea și predispoziția) cuiva în materie de lectură, vestimentație etc. Alteori, „gustul” este forma metonimică a plăcerii cititului (fiecare din noi are destule cărți pe care le-a „gustat”).
Tot acest vocabular este, desigur, metaforic. Lingviștii ne-ar spune că avem de a face aici cu „metafore moarte”, care nu mai au corespondent în realitate și, prin urmare, nu mai pot îndeplini funcția asociată îndeobște (de la Aristotel citire) acestor tropi: de a clarifica, „adînci” semantic și conferi o expresivitate sporită termenilor pe care îi înlocuiesc. Nimeni nu a „mîncat”, vreodată, cu adevărat, o carte și nici nu a „sorbit” o operă de artă. Dar, dacă este așa, de ce continuăm să folosim aceste metafore învechite? De ce nu recurgem la alte expresii verbale? Răspund, folosind cuvintele (puțin adaptate) ale lui Jérémie Koering : pentru că, înainte vreme, cărțile chiar erau mîncate, iar imaginile de pe artefacte – sorbite sau băute. „Arheologia” (sau genealogia) acestei neobișnuite (pentru noi) practici a ingestiei și semnificațiile ei constituie subiectul cărții de față.
Profesor la Universitatea din Fribourg (Elveția), Jérémie Koering face parte din categoria acelor specialiști care, în ultimii ani, au reconstruit integral istoria artei, mutînd-o din sfera tradițională a „iconicității”, a școlilor și stilurilor artistice, în aceea a imaginii în dublul sens al conceptului: de reprezentare, arhetip, simbol și, pe de altă parte, de obiect material, învestit cu o anumită funcție socială. Figura emblematică a acestei schimbări radicale de unghi a fost, în Franța, Jean-Claude Schmitt, dar printre cei asociați aceluiași demers l-aș aminti aici pe Victor Ieronim Stoichiță, profesor tot la Fribourg, dintre cărțile căruia cîteva, absolut remarcabile, au fost traduse în ultimii ani și la noi. Este limpede ce presupune, din punct de vedere epistemologic, această nouă perspectivă. Dacă „vechea” istorie a artei studia fenomenele artistice în corelație cu teologia și filosofia (cum a făcut Erwin Panofsky în magistrala sa Arhitectură gotică și gîndire scolastică), cea nouă (apărută nu mai devreme de cel mult două decenii) convoacă, în plus, și antropologia, ceea ce conferă analizei operelor de artă o complexitate și mai mare. Aș rezuma această complexitate în felul următor: produsele artei nu mai sînt privite în „literalitatea” lor estetică și teologic-filosofică, ci tratate ca imagini oglindind, punctual, atitudini colective sau practici sociale, specifice unei mentalități de ansamblu, ce poate fi decodată pornind de la acest „fir”. Este exact ceea ce face și autorul nostru.
Foarte răspîndită în lungul interval de timp de dinaintea modernității, ingestia imaginilor, afirmă autorul, poate fi întîl­nită în toate civilizațiile. Repertoriul (desigur fragmentar) al acestor ocurențe este făcut de Jérémie Koering în primul capitol al cărții (L’image en soi).
În Egiptul antic, bunăoară, divinitățile în relief și inscripțiile de pe diferitele stele de bazalt erau nu numai atinse și sărutate, ci și răzuite, fragmentele obținute fiind înghițite în amestec cu anumite poțiuni. Alte surse menționează obiceiul lustrației statuilor și absorbția de către adoratori a apei colectate prin scurgere. Încă și mai ciudat era obiceiul lingerii unor desene executate direct pe piele (ca tatuajele de astăzi), învestite cu puteri magice.
Antichitatea clasică nu a fost nici ea străină de aceste practici pentru noi atît de stranii. Descoperirile arheologice au scos la iveală diferite artefacte (geme, „nasturi” de piatră etc.) gravate cu chipuri de zei, servind ca amulete cu funcție profilactică, purtate pe acele părți ale trupului ce trebuiau protejate sau vindecate. Alte piese intrau prin macerare în compoziția medicamentelor (pharmakoi) și erau ingerate. Litofagia în Grecia și la Roma consta și în zgîrierea unor pietre gravate cu chipuri de zei și inscripții, așchiile rezultate fiind înghițite după ce erau amestecate cu apă sau vin. În toate aceste cazuri (autorul enumeră mai multe), nu obiectele în sine (stelă, gemă, pietre etc.) erau importante, ci figurile de pe ele, asociate cu diverse efecte magice. Creștinismul timpuriu a preluat multe din aceste practici, asociindu-le cultului relicvelor de martiri sanctificați. Apa, uleiul sfințit, pămîntul din locurile de pelerinaj, unele obiecte mărunte care aparținuseră defunctului venerat sau fuseseră în contact cu acesta, în amestec cu alte ingrediente, erau fie ingurgitate ca băuturi, fie folosite ca pomadă pentru vindecarea diverselor neputințe sau maladii. La fel, imaginile gravate pe „jetoanele” din terra sigillata, care – deși nu erau mîncate, ci păstrate ca obiecte prețioase, atinse și ținute în contact cu corpul – erau tot atît de prețuite (și căutate) ca și relicvele, pentru puterile lor miraculoase.
Imaginile devoționale de zei și sfinți sau cele christice nu erau însă adorate numai pentru acțiunile lor benefice (taumaturgice și proteguitoare). Ingestia lor, în varii forme, era și o modalitate de contact fizic cu supranaturalul. Modalitățile de reprezentare și semnificațiile acestui contact sînt admirabil analizate de autor, cu o mare subtilitate hermeneutică și o erudiție ieșită din comun, în cel de-al doilea capitol al volumului (L’imaginaire de l’ingestion).
Literatura creștină din secolele de sfîrșit ale Evului Mediu, de inspirație mistică, de pildă, conține nenumărate exemple de sfinți și sfinte în extaz, care fie că primesc stigmatele divine (ca Sf. Francisc), fie că beau sîngele christic și laptele Fecioarei (Sf. Ecaterina de Siena sau Brigitta de Suedia). Picturile și gravurile religioase din secolele XV-XVI conțin, de asemenea, nenumărate scene asemănătoare, de personaje înfățișate colectînd în potire sau primind direct în gură fluidele divine, ca o adevărată hrană spirituală. Însăși cuminecătura sau împărtășania – ritualul creștin de agregare, prin excelență, împreună cu botezul – trimite la aceeași semnificație „incluzivă” a ingestiei. Corpul este aici nu un simplu „vehicul”, ci referentul esențial, întrucît, prin actul înghițirii ostiei sfințite – trup (adevărat) al lui Christos – credinciosul se transformă într-un membru al „trupului mistic” nemuritor al Mîntuitorului, care este însăși comunitatea eclezială.
În niciunul din aceste cazuri (și în multe altele, trecute în revistă de autor), actul preluării imaginii, în chip literal (ca împărtășania) sau metaforic (în formele sale zugrăvite) nu avea semnificația formală din prezent. Dimpotrivă, actul ingestiei era învestit cu un efect „asimilaționist”, „fuzional” cu divinitatea, în conformitate cu principiul – central în teologia icoanei – identității (de formă, nu de structură) dintre imagine și prototipul ei supranatural. Deși icoana divinului nu avea aceeași esență cu modelul ei transcendent, asemănarea (similitudo) cu acesta îi conferea aceleași puteri miraculoase. Așa se explică nenumăratele relatări (pe care le mai auzim și astăzi) despre icoane făcătoare de minuni sau gesturile (de asemenea curente și acum) de adorație prin atingere și sărut. Pur ceremonială pentru noi, interacțiunea cu imaginile avea, pentru înaintașii noștri, valoarea unei așezări în co-prezență cu divinul, generînd efecte metamorfice palpabile.
Într-o manieră analogă, în religia vechilor evrei și în aceea creștină, ingestia cuvintelor avea sensul încorporării spiritului divin (adică – spunem astăzi – a cunoașterii și înțelepciunii). În reprezentările miniate de pe manuscrisele medievale, unele personaje din Vechiul Testament (Iezechiel, de pildă) sînt figurate cu gura larg deschisă, primind un rulou întins de mîna lui Dumnezeu. Ilustrări ale Cărții mîncate sînt documentabile și în Renaștere, cu aceeași semnificație ca în imaginile mai vechi. Jérémie Koering le analizează cu o mare pricepere, mobilizînd un corpus impresionant de lecturi și cunoștințe.
Toate aceste exemple de iconofagie și logofagie – atît de stranii pentru noi – nu aveau același sens depreciativ ca ipostazele lor epigonice de acum (sărutul și atingerea), catalogate drept superstiții. Ele erau „normale” în contextul unei paradigme de gîndire care concepea lumea ca pe un întreg organizat ierarhic, în cadrul căruia totul era legat (lumea terestră de aceea celestă, universul „sublunar” de cel „ideal”, oamenii de divinități, mineralele de astre etc.), după principiul analogic și al interdependențelor multiple. „Natura” nu era separată de „cultură”, ca astăzi, ci amîndouă se îmbrățișau într-o ordine globală a realității, „vizibilul” interacționînd continuu cu „invizibilul”, a cărui proiecție era. De aceea, credința nu se rezuma – cum se întîmplă acum – la contemplație și meditație – expresii ale unei distanțe insurmontabile față de transcendent. Ea era, dimpotrivă, un „fapt” de proximitate nemijlocită față de sacru, implicînd deopotrivă sufletul și corpul, cu rezultatul preschimbării ultimului prin cel dintîi.
„Cenzura imaginarului” operată de Reformă (cum a caracterizat atît de exact Ioan Petru Culianu răsturnarea mentală inaugurată de doctrina lui Luther) a rupt această unitate devoțională. Izgonită într-o „depărtare inaccesibilă” (după expresia lui Pierre Chaunu), lumea supranaturală a devenit „tăcută”, încetînd să se mai adreseze oamenilor prin semne, apariții și minuni. Deși nu au dispărut din iconografia epocii, imaginile ingerate au devenit un subiect al deriziunii, fiind treptat acoperite de uitare. Prestigiul lor a supraviețuit, totuși, într-o singură ipostază (discutată de autor în ultimul capitol al cărții: L’image en partage): aceea de simbol al comensualității și al solidarității familiale, evocate de consumul împreună al patiseriilor și dulciurilor cu imagini christice și de sfinți, ori „botezate” ca atare, ca „sfinții” sau „mucenicii” noștri, de pildă, mîncați la sărbătoarea omonimă. În alte privințe însă, acest obicei a dispărut.
Ar mai fi încă multe de adăugat despre cartea lui Jérémie Koering. Erudită și foarte documentată, ea este pasionantă nu numai prin subiect – unul neobișnuit, cum spuneam –, ci și pentru că oferă sugestii și deschide perspective care nu au o legătură directă cu tema pe care o tratează. Cel mai mare compliment pe care i l-aș putea face este să spun că de mult nu am mai „devorat” ceva atît de plăcut și de interesant.
_______
Jérémie Koering, Les iconophages. Une histoire des ingestions des images, Actes du Sud, 2021