Categorii

Parteneri

O fantomă, un conac, o frăție artistică (Kate Morton, „Fiica ceasornicarului”)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O fantomă, un conac, o frăție artistică (Kate Morton, „Fiica ceasornicarului”)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Între temă centrală și subiect tabu, fantomele au avut locul lor aparte în literatura universală, fiind când prilej de înfiorare, când subiect exploatat în cheie postmodern-ironică. Rareori însă au primit șansa de a juca rol de narator într-un roman vast, de aproape 500 de pagini, cum se-ntâmplă în cea mai recentă carte a scriitoarei australiene Kate Morton, Fiica ceasornicarului. Aici personajul-eponim, Birdie Bell, este... o stafie.
Cunoscută mai cu seamă pentru bestsellerurile Casa de la Riverton și Casa de lângă lac, Kate Morton a căpătat de-a lungul vremii numeroși fani și la noi, toate volumele sale fiind traduse rând pe rând în cadrul colecției Raftul Denisei a editurii Humanitas Fiction. Cartea de față este tradusă la numai un an de la publicarea romanului în engleză și păstrează în linii mari mai toate ingredientele cu care Kate Morton ne-a obișnuit: un strop de mister, puțin romance discret, istorii personale care transcend generații, plus zugrăvirea unor inspirate fresce din istoria Marii Britanii.
Romanul de față începe în prezent, având-o în centru pe Elodie Winslow, o tânără arhivistă londoneză, pe cale să se mărite (deși fără prea mare entuziasm). Când Elodie găsește într-o geantă carnețelul de schițe al unui pictor victorian, alături de fotografia unei tinere fermecătoare, simte că are de-a face cu o istorie mai veche cu care, din motive deocamdată greu de intuit, rezonează într-un fel aparte. Povestea care gravitează în jurul lui Elodie e doar rama unei narațiuni care-ncepe în 1862, continuă preț de mai multe generații și are drept pivot impunătoarea locuință numită Birchwood Manor.
Povestea este destul de lungă, pe alocuri încâlcită, și include numeroase fire narative ce converg improbabil către final. Ce i se poate reproșa prozatoarei e că personajele își întretaie destinele și biografiile într-un mod mai degrabă artificial. Pare aproape nefiresc cum o intrigă începută la jumătatea secolului 19 este elucidată 150 de ani mai târziu, dar autoarea izbutește totuși să mascheze delicat trama cusută cu ață albă. Ajută aici personaje precum Edward Radcliffe, liderul ad-hoc al unei frății artistice numite Magenta, în care cititorul experimentat va vedea o paralelă limpede cu Dante Gabriel Rosetti și mișcarea prerafaelită. Felul în care Birdie care, deși moartă, îi supraviețuiește, vădește resursele nebănuite de umor negru ale autoarei: „Mi-a lipsit tovărășia unui oaspete adevărat. În secolul care a trecut, au fost câțiva – foarte puțini – pe care i-am îndrăgit. Și în locul lor, sunt obligată acum să suport năvala infamă a unor neaveniți și a unor funcționari care îmi disecă trecutul. În ceea ce-i privește, turiștii vorbesc mult despre Edward, deși îl numesc «Radcliffe» sau «Edward Julius Radcliffe», ceea ce-l face să sune învechit și înțepenit. Lumea uită cât de tânăr era când a locuit în casa aceasta. Tocmai împlinise douăzeci și doi de ani când ne-am hotărât să plecăm din Londra. Ei discută pe un ton serios despre Artă și se uită pe fereastră, arătând către râu și spunând ceva de genul: «Aceasta este priveliștea care i-a inspirat tablourile având ca temă cursul superior al Tamisei.»” (p. 137)
Kate Morton își atinge cu adevărat măiestria descriptivă pe spații mici, când zugrăvește personaje episodice, de epocă. Anglia victoriană din cartea sa este vie, vibrantă, și cuprinde de la hoți de buzunare, la nobili. Iată cum naratoarea-fantomă rememorează felul în care își începe traiul printre nelegiuiți: „Doamna Mack spunea mereu că punga oamenilor nevoiași trebuie să aibă tot felul de petice. Spunea lucrurile astea ori de câte ori dorea ca cineva să încerce o nouă șmecherie – adică noi, copiii care trăiam în hrube ca șoarecii în cămăruțele de deasupra prăvăliei de păsări din Little White Lion Street. M-am tot gândit la doamna Mack în ultima vreme. Și la Martin, la Lily și la Căpitan. Și chiar la Joe cel Palid, care a fost primul om pe care l-am iubit cu adevărat (al doilea, de fapt, dacă îl pun și pe tata la socoteală, ceea ce nu fac mereu). Doamna Mack era destul de drăguță, în felul ei, ceea ce însemna însă destulă bătaie pentru cei care o înfruntau și o limbă ascuțită care te șfichiuia, dar era mult mai dreaptă decât alții. Cu mine a fost bună, m-a luat la ea când eram la ananghie, chiar cred că m-a iubit. Iar eu am trădat-o în cele din urmă, dar nu am avut de ales. Acum, aici, e cu totul altfel. Oamenii sunt ca niște muzeografi, fiecare își lustruiește amintirile preferate, aranjându-le în așa fel încât să recreeze o poveste care să-i fie pe plac. Unele întâmplări sunt reparate și dichisite spre a fi expuse, altele sunt socotite nepotrivite și date de o parte, azvârlite în subsol, în cămările înțesate ale minții. Și acolo, dacă au un pic de noroc, sunt uitate pe dată. Iar acest lucru nu este deloc necinstit: este singurul mod prin care oamenii se pot împăca cu sine și cu povara trăirilor lor.” (p. 66)
Fiica ceasornicarului cu siguranță nu este cel mai izbutit roman semnat de Kate Morton, dar are suficiente ingrediente pentru a captiva numeroși cititori. Teme centrale din alte cărți ale prozatoarei australiene se regăsesc și acum, dar accentul cade de această dată pe alte întrebări cu greutate – de la rolul artei și cum te poți asigura că aceasta transcende trecerea timpului, până la relația dintre părinți și copii și felul în care, sperând că salvezi un viitor utopic, ratezi singurul moment care contează – cel prezent. O surpriză plăcută e stropul de poezie pe care acest narator atipic îl adaugă. „Eu sunt casa însăși. Mă regăsesc în fiecare fibră din lemnul grinzilor. În fiecare treaptă. În fiecare fitil de lampă, în fiecare cui pentru atârnat haine. În broasca ruginită a ușii de la intrare. În robinetul ce picură, în urma roșiatică de pe porțelanul chiuvetei. În crăpătura faianței din pardoseala băii. În hornul de pe acoperiș și în burlanul negru, șerpuitor. Sunt aerul din fiecare încăpere. Sunt limbile ceasului și spațiul dintre ele. Sunt zgomotul pe care îl deslușești când crezi că nu auzi nimic. Sunt lumina din fereastră, despre care știi sigur că nu există. Sunt toate stelele din întuneric atunci când te simți singur.” (p. 490) Chiar dacă prozatoarea australiană înregistrează un parțial eșec narativ, cartea oferă îndeajuns de multe delicii și surprize încât să fie o lectură plăcută.
_______
Kate Morton, Fiica ceasornicarului. Traducere din limba engleză și note de Sânziana Dragoș. Humanitas Fiction, București, 2019, 496 p.