Din ce în ce mai mulți cunoscuți de-ai mei au ceea ce se numește, în jargonul contemporan, o „practică spirituală”.
Acest fenomen este legat de mai multe lucruri. Un prim motiv poate fi faptul că religia instituționalizată afectează tot mai puțin viața privată și convingerile intime ale celor care, cel puțin formal, încă aderă la ea. Altul e „foamea de sens” – dorința de a înțelege ce ți se întâmplă, ce se întâmplă cu tine și în tine și cu oamenii din jur. Și, sigur, mai e și faptul că „practicile spirituale” – indiferent dacă e vorba de yoga sau buddhism – capătă tot mai multă vizibilitate și acceptabilitate socială.
O „practică spirituală” este ceva ce faci sistematic – o disciplină sau un exercițiu – pentru a-ți cultiva un mod de a fi în lume diferit de cel obișnuit, pentru a deveni capabil să întrupezi niște valori în care crezi. De obicei, practicile respective sunt încadrate unui sistem de convingeri / viziuni asupra lumii. E un fel de a umple un gol pe care societatea secularizată a încercat să-l acopere în mai multe moduri: consumerism, psihoterapie, cultura drogurilor. Avantajul practicilor spirituale este că ele cultivă o anumită autonomie – le înveți de la cineva, dar apoi lucrezi cu ele pe cont propriu, sistematic, transformându-te, aducându-te la o manieră de a fi pe care s-o consideri adecvată sau, cu expresia filosofului antic Plotin, „sculptând la propria statuie”.
O surpriză destul de plăcută a fost să descopăr că, cel puțin în Occident, filosofia antică joacă un rol tot mai pregnant pe scena „spiritualității” contemporane. O contribuție esențială a avut-o, în această privință, filosoful francez Pierre Hadot, care a consacrat mai multe cărți excelente interpretării din această perspectivă a stoicismului, epicureismului, scepticismului – privite în primul rând ca moduri de viață, care au un ideal determinat al „înțeleptului” și propun un sistem coerent de atingere a lui prin exerciții practice de contemplare și imaginație. Conform lui Hadot, în antichitate filosofia nu era în mod primar discurs teoretic, cum e acum: funcția discursului teoretic era anume de a justifica stilul de viață care te legitima apoi în a-ți aplica denumirea de „filosof”. Recent s-a ajuns, de exemplu, continuând cu entuziasm linia de gândire inaugurată de Hadot, la crearea unor academii neo-stoice, cu programe de mentorat online, în care „novicii” sunt ghidați în lectura lui Seneca, Epictet și Marcus Aurelius și în practicarea exercițiilor spirituale prezente în textele lor – de la conștientizarea caracterului inevitabil al morții proprii la examenul de conștiință în fiecare seară.
Volumul filosofului Todd May, A Fragile Life: Accepting our Vulnerability (O viață fragilă: a ne accepta vulnerabilitatea), apărut la Chicago University Press în martie 2017, este o intervenție binevenită în acest peisaj. Cartea lui May este consacrată analizei unui aspect comun al buddhismului, taoismului și stoicismului – tradițiile cu cei mai mulți simpatizanți în contextul acestei renașteri a „filosofiei practice”. Este vorba de ceea ce filosoful american numește invulnerabilism.
Toate aceste tradiții pornesc de la constatarea că, structural, ființele umane par să fie condamnate la suferință. Suferim, în mare parte, pentru că ne dorim lucruri care nu sunt sub controlul nostru – și nu conștientizăm cât de puțin putem controla de fapt. Sursele suferinței sunt multiple: corporalitatea cu limitele și durerile ei, conștientizarea iminenței morții proprii sau a celor apropiați, evenimente trecute care generează regrete și în prezent, proiectele în care ne implicăm și la care ținem, dar care pot să nu se realizeze. Soluția pe care o propun stoicismul, buddhismul și taoismul este cultivarea unei atitudini de imperturbabilitate / non-afectare în fața a ceea ce se întâmplă, educându-ne să observăm caracterul contingent, trecător, lipsit de importanță al șirului de evenimente și trăiri în care suntem aruncați. Într-un fel, este vorba de construirea unui „bastion interior” împotriva suferinței proprii. 
Starea de seninătate imperturbabilă spre care tind aceste tradiții pare, la prima vedere, ceva demn de atins – ceva ce ne-ar face cu adevărat împliniți. Iar modelul ideal al înțeleptului, descris în aceste tradiții, ceva ce ne-am dori să fim, chiar și în cazurile când conștientizăm că nu ne ajung puteri să-l imităm consecvent moment cu moment.
În paginile lui mai polemice, May chestionează această convingere.
Detașarea, încearcă să arate filosoful, poate să devină o amputare. A ne investi afectiv în ceva care contează pentru noi este ceea ce ne definește ca ființe umane. Și dacă ne investim cu adevărat – și dacă lucrul în care investim contează pentru noi – nu putem exclude cel puțin preferința pentru un anumit rezultat și, implicit, suferința sau decepția în cazul în care el nu este atins. 
May privește cu simpatie la insight-urile tradițiilor „invulnerabiliste”, atât cu privire la funcționarea ființei umane, cât și la structura realității. Respectiv, încearcă să recupereze mai multe elemente ale lor pentru a propune un stil de viață bazat pe acceptarea suferinței ca parte firească a naturii umane, fără a încerca să construiești bariere împotriva ei. Practicile precum observarea senzațiilor în momentul prezent sau conștientizarea reacției afective la situații capătă astfel o altă nuanță, mai moderată. În special aderenții mai noi ai tradițiilor filosofice invulnerabiliste, de tipul lui Eckhart Tolle, tratează suferința ca și cum ar fi un rău în sine, ce trebuie eradicat, și resping dogmatic tot ceea ce îi poate distrage din seninătatea imperturbabilă pe care încearcă să și-o cultive – inclusiv, de exemplu, preocupările de ordin etic sau politic pentru instaurarea justiției sociale.
Modelul „vulnerabilist” pe care îl propune May încearcă să nu neglijeze nici dimensiunea afectivă a investirii în proiecte care contează pentru noi, nici perspectiva acceptării radicale a ceea ce se întâmplă pe care ne-o pot oferi practicile spirituale. May sintetizează această atitudine în următoarea formulă, scrisă intenționat ca o parafrază în termeni mai modești a aforismelor a căror aducere continuă în fața minții era unul dintre exercițiile spirituale fundamentale ale filosofiei antice: „Recunoaște diferența dintre Lucrurile Mici și Lucrurile Mari (sau cel puțin o diferență provizorie între ele), încearcă să nu suferi din cauza Lucrurilor Mici, acceptă cât de bine poți caracterul contingent și incontrolabil al unora dintre Lucrurile Mari”. Pare o etică de bun-simț, ce creează un ideal de „înțelept” (dacă putem păstra acest nume) mult mai puțin străin și inaccesibil decât formele clasice ale buddhismului, taoismului sau stoicismului, oferind, în același timp, celor care simt nevoia pentru așa ceva, posibilitatea de a-și asuma mai aprofundat oricare dintre aceste doctrine.