Volumul The Scent of Time: A Philosophical Essay on the Art of Lingering (Parfumul timpului: un eseu filosofic despre arta zăbovirii), al filosofului german de origine coreeană Byung-Chul Han, cunoscut deja cititorilor revistei Contrafort, a apărut în traducere engleză, în septembrie 2017, la Editura Polity.
Ideea centrală a volumului este că societatea contemporană are un mod specific – și problematic – de a se raporta la timp. Ar fi insuficient să spunem că avem de a face cu o accelerare a timpului – în fond, afirmă Han, ea a apărut odată cu primele căi ferate – sau, utilizând un termen heideggerian, cu o de-distanțare. Mai curând, în cazul tehnologiilor contemporane, distanța însăși este abolită. Atunci când trimitem un e-mail, el ajunge instantaneu la destinatar – în același moment în care îl trimitem. Ceea ce, anterior, însemna un proces temporal de depășire a distanței – și a dificultăților puse în fața noastră de ea – se transformă în „proximitate și simultaneitate totală”.
O altă metaforă a tensiunii dintre două moduri de a ne raporta la timp – dar transpusă în termeni spațiali – pe care o propune Han este diferența dintre turist și pelerin. Pentru turist, spațiul este un obstacol – ceea ce contează e să ajungă cât mai repede dintr-un aici într-un alt aici, care să fie experimentat imediat, dacă e posibil prin depășirea instantanee a distanței, în timp ce pentru un pelerin e important să ajungă, pe o cale determinată, cu un itinerar determinat, dintr-un aici într-un acolo care își menține mereu aura specifică.
În societatea postmodernă, timpul se atomizează. Ajunge să fie trăit ca o succesiune de momente – de „acum-uri” fără durată, care așteaptă să fie umplute de experiențe noi, altfel ne plictisim. Ceea ce ne-am dezvățat să facem, argumentează Han, este să zăbovim.
Există mai multe motive din care se întâmplă asta.
Unul este legat de specificul tehnologiilor informaționale actuale. Succesiunea rapidă de imagini sau saltul din link în link nu încurajează zăbovirea, ci atenția difuză care trece de la un obiect la altul fără a fi atrasă în mod special de niciunul. Astfel, ni se educă un stil specific al percepției care se transferă în însăși structura vieții noastre cotidiene.
Dar există și motive mai profunde – ideologice, să le spunem – și Han excelează în identificarea și descrierea lor.
Spre finalul cărții – compusă din 16 eseuri care abordează tematica raportării la timp, fiecare dintr-un unghi specific – sursa acestor fenomene este identificată în opoziția dintre vita activa și vita contemplativa – și în reevaluarea lor comparativă în modernitate.
Simplu și aproape tautologic spus – contemplarea are nevoie de zăbavă, în timp ce activitatea este febrilă.
După cum demonstrează Han, trăim într-o societate care nu numai că încurajează activitatea, dar a și construit un adevărat cult în jurul ei – inclusiv sub forma „muncii” (paradoxal, atât în marxism, cât și în spiritul corporațiilor actuale). „Munca” a devenit ceea în funcție de ce ne definim – și ceea cu ce ne „ocupăm” în cea mai mare parte a timpului. Restul practicilor cotidiene își capătă sensul doar în raport cu munca – sunt forme de recuperare sau de recreere care ne permit, apoi, să „revenim la locul de muncă” refăcuți. Astfel, ființa umană este degradată din animal rationale în animal laborans. Han argumentează atent – aici cu referință la Heidegger, unul dintre „eroii” acestui volum, alături de Nietzsche și Proust – că, integrați într-un proces determinat, cum este cel al muncii, începem să devenim tot mai asemănători unei mașinării care calculează sau efectuează procesele pentru care a fost destinată. O altă formă a absenței capacității de a zăbovi, specifică societății actuale, este goana după experiențe noi – care, afirmă Han, iarăși cu referință la Heidegger, este o mărturie a unei profunde plictiseli.
Conștient cât de anacronic este contraexemplul, Han descrie, pentru comparație, modelul grecesc, cu referință la Aristotel, conform căruia munca în sensul nostru era ceva nedemn pentru un om liber, fiind treaba sclavilor. Omul liber ducea un alt stil de viață – fără preocupări imediate legate de producere –, axat fie pe cultivarea plăcerilor, fie pe acțiune nobilă și virtuoasă în polis („viața politică” așa cum o vedea Aristotel), fie pe contemplarea ideilor abstracte (viața propriu-zis contemplativă). Or, toate aceste trei forme de viață deveneau posibile doar pentru cel care putea să-și permită un timp de răgaz, pentru cel care era rupt din cercul preocupărilor imediate privind acțiunea urgentă – sau munca ce să-i asigure ziua de mâine. Opoziția este, aici, în termeni grecești, între skhole – timp „fără obligații”, rezervat uzului propriu – și askholia, adică „ne-odihnă”, sau, în variantă latină, între otium și negotium. (În treacăt, putem remarca faptul că, etimologic, skhole ne-a dat școală – originar, timpul rezervat studiului lipsit de grabă și obligații imediate, iar negotium – negoț, activitatea bazată pe interacțiune ce încearcă să se conformeze unor așteptări reciproce.)
Majoritatea eseurilor incluse în Parfumul timpului oferă câte o pistă posibilă pentru recuperarea acestei atitudini de zăbovire – dar adaptată perioadei noastre secularizate și neîncrezătoare în mari ideologii și narațiuni. Merită menționat fragmentul care a și dat titlul volumului – o meditație asupra unui obiect folosit curent în China până în sec. XIX, pe care occidentalii, inițial, nu știau cum să-l categorisească: un ceas care folosea, pentru a marca timpul, diferite tipuri de tămâie parfumată. Pe măsură ce ardea, cenușa se așeza în diverse forme – caractere chinezești cu diverse semnificații –, conturând, adesea, poeme sau aforisme. În analiza lui Han, diferența fundamentală dintre un asemenea ceas și o clepsidră este că timpul încetează să mai fie perceput drept ceva care dispare sau trece dintr-un loc în altul, ci, literalmente, drept ceva care umple cu un parfum specific încăperea, iar scrumul provocat de arderea mirodeniilor nu se dezintegrează, ci formează un text lizibil – o marcă a trecerii timpului, o spațializare a lui.
În cele din urmă, arată Byung-Chul Han, anume zăbovirea este cea care permite reflecția – sau, în sens larg, gândirea – în contrapondere cu activitatea, care incită la pierdere de sine.