Apărută într-o nouă ediție și în același format (dialogic) ca și biografia lui Dinu C. Giurescu, povestea vieții academicianului Dan Berindei din cartea de care mă ocup astăzi (prefațată de Ioan-Aurel Pop și Răzvan Theodorescu) are multe asemănări cu cealaltă (comentată, recent, tot în aceste pagini). Pentru cei mai tineri, eventual neștiutori, trebuie să spun că Dinu C. Giurescu și Dan Berindei sînt două nume „grele” ale istoriografiei române de după cel de-al Doilea Război Mondial, la crearea căreia au contribuit, tot ei, în largă măsură (al doilea mai mult, totuși, decît primul). Amîndoi istoricii s-au născut în interbelic, rădăcinile lor familiale mergînd pînă în veacul al XVIII-lea. Dacă primul (Dinu C. Giurescu) provenea, prin bunicul său, din lumea țăranilor, ridicați prin talent și sîrguință peste condiția lor inițială, Dan Berindei se trage, în schimb, din boierii mijlocii din Oltenia și Teleorman, ai căror urmași, „îmburgheziți” ca mulți fii și nepoți de țărani, au format elita intelectuală, economică și politică dintre cele două războaie mondiale; altfel spus, burghezia română. Ascendența lui Dan Berindei este însă mai spectaculoasă decît a fostului său coleg de generație (mai mic cu 4 ani) și, întocmai ca a lui Dinu C. Giurescu, ne lasă să întrevedem ceva din fascinantul univers al societății de dinainte de război.
Prin aceasta, biografia sa are, ca și cealaltă, valoarea unui inestimabil document de istorie socială. Nu pot intra aici în detaliile impresionantului arbore genealogic al istoricului (de aflat în prima parte a cărții). Mă mărginesc a spune că, prin înaintașii ambilor părinți, neamul Berindeilor se înrudește, practic, cu cîteva din cele mai ilustre familii de boieri din Țara Românească (inclusiv cu Brîncovenii). Unul din stră-străbunici a fost printre cei ce au creat oștirea națională, iar altul a făcut parte dintre revoluționarii 48-iști. Străbunicul istoricului a fost arhitect, ca și bunicul, Ion D. Berindei, care a proiectat majoritatea caselor și palatelor celebre din Bucureștiul interbelic și, de asemenea, binecunoscutul Palat administrativ (astăzi al Culturii) din Iași. Nici soția sa, Ioana Berindei (stinsă din viață în 2008), nu are un neam mai puțin vechi. Fiică a istoricului și fruntașului țărănist Ioan Hudiță și a Emiliei (născută Popa), rudenia ei coboară, de asemenea, în trecut, un secol și mai bine, începătorii regăsindu-se printre intelectualii rurali (învățători, preoți) care au contribuit, după puterile lor, la crearea României moderne.
Am spus aceste lucruri pentru a sublinia din nou, cum am făcut-o și cînd am comentat biografia lui Dinu C. Giurescu, ce catastrofă a fost pentru asemenea oameni și familiile lor instaurarea regimului comunist în 1945-1948. În lumea complet răsturnată care a luat naștere atunci, problema amîndurora trebuie să fi fost, ca și a altora, mai bătrîni, în primul rînd una morală: ce era de făcut în acele împrejurări? Care era calea de urmat? Pentru Dan Berindei, situația era și mai complicată decît a colegului său (care abia terminase liceul): cu studiile universitare încheiate (unde îi avusese, la Istorie, profesori pe Gh. Brătianu – nașul său de cununie! –,
C. C. Giurescu, Nicolae Bănescu, Victor Papacostea), angajat, deja, la viitorul Institut „N. Iorga” în 1948 (după doi ani petrecuți la Institutul de Studii și Cercetări Balcanice), venind dintr-o familie „cu probleme” și căsătorit cu cine „nu trebuia”, tînărul de 25 de ani avea, cu certitudine, un viitor sumbru. Alegerea nu putea fi decît una singură: adaptarea.
În carte, nu există indicii că proaspătul absolvent ar fi ezitat să facă acest pas. Povestea acelei epoci, relatată de istoricul însuși într-o manieră expozitivă și prea puțin reflexiv-meditativă, cum face cu toată biografia sa, ne arată că Dan Berindei a trecut pragul noii lumi fără a sta pe gînduri, în modul cel mai firesc cu putință. Ca el au procedat destui în acei ani fatidici, în care soarta țării părea că încă se mai joacă. „Sabia lui Damocles” a excluderii, închisorii și marginalizării i-a stat însă mereu deasupra capului. Și, cum s-a întîmplat, de asemenea, cu mulți alții, nici Dan Berindei nu a scăpat, pînă la urmă, de „blestemul” originii „nesănătoase”. Nu a făcut închisoare, dar și-a pierdut slujba la Institut, de unde a fost dat afară în 1952. Soția era de doi ani la Văcărești (după o trecere pe la Mislea), fiind arestată în 1950. Aici a născut-o în aprilie 1951 pe Ruxandra, al doilea copil al cuplului, înmînată tatălui 11 luni mai tîrziu
(Mihnea, băiatul cel mare, avea deja
3 ani). Mama soției, Emilia Hudiță, era, de asemenea, întemnițată, ca și soțul și fratele ei. Au ieșit pe rînd din închisoare (ultimul – Ioan Hudiță – abia în 1964). „Aveam doi copii, eram fără slujbă, soția mea era în închisoare. Era la începutul lui octombrie 1952”, își rezumă istoricul situația disperată (p. 88).
Eliberarea Ioanei Hudiță în februarie 1953 (după doi ani și șapte luni petrecuți în claustrare), a mamei și unchiului ei a mai îmbunătățit situația familiei. La 1 octombrie 1955, Dan Berindei a fost reprimit în Institut, revenirea sa fiind coincidentă, pe un plan mai general, cu ieșirea din scenă a lui Mihai Roller (autorul virajului stalinist din istoriografia română, după 1945) și cu recuperarea de către regimul comunist a istoricilor din generația interbelică (Andrei Oțetea, Mihai Berza, Emil Condurachi, Dionisie Pippidi și Constantin C. Giurescu, eliberat din închisoare chiar în acel an). Împreună cu destalinizarea începută în 1953, aceste evenimente – nemenționate în carte, dar care se ghicesc în fundal – anticipau „cotitura națională” a istoriografiei din România, produsă în 1962-1964, după un ultim val de arestări (în 1958).
Pentru Dan Berindei și istoricii din generația sa ori mai vîrstnici (ca cei amintiți mai sus), această cotitură a fost decisivă. Ea a pecetluit adeziunea lor la un regim care, după mai bine de un deceniu de internaționalism proletar, se arăta acum dispus să reînnoade o tradiție culturală și istoriografică, unanim considerată ca definitorie pentru tot ceea ce se întîmplase în istoria noastră din secolul al XVIII-lea înainte. Aceasta este „cheia” în care cred că trebuie interpretată opera istoriografică a lui Dan Berindei. Și, desigur, întreaga sa biografie intelectuală. Recuperarea de către regim, din rațiuni de legitimitate politică, a acestei tradiții s-a conjugat, în cazul istoricului nostru și al tuturor celor ce veneau din vechiul regim sau formați după 1945, cu o concepție despre istorie și rosturile ei sociale în care ideea de „trecut național”, în sensul cel mai larg al cuvîntului, era „cheia de boltă”. În cazul lui Dan Berindei, această împletire a fost urmarea nu numai a studiilor universitare, ci – probabil – și a influenței exercitate de trecutul familiei, a cărei evoluție a însoțit mereu, îndeaproape sau de departe, istoria „mare”. Pe lîngă interesul istoricului pentru epoca modernă, acest lucru explică, după opinia mea, și pasiunea sa pentru genealogie și heraldică (el este fondatorul, în România, al acestei științe „auxiliare”), dar și ceea ce unii au considerat a fi anumite paradoxuri ale carierei sale academice sub regimul comunist.
Unul dintre ele – aparent printre cele mai mari – este următorul: începînd cu sfîrșitul anilor ’70 ai secolului trecut și pînă în 1989, Dan Berindei a fost (o vreme alături de Constantin C. Giurescu, după 1977 singur) un veritabil purtător de cuvînt al istoricilor din România. A publicat nestingherit în țară și străinătate, a călătorit mult peste hotare la conferințe și congrese de specialitate, a fost membru în mai multe societăți academice, a reprezentat România în foruri internaționale de istorie. Toate acestea s-au întîmplat în ciuda unor evenimente familiale cu implicații mai mult decît neplăcute: plecarea neautorizată dar definitivă din țară a lui Mihnea Berindei, în 1970 (ulterior, prin căsătorie, și a fiicei, Ruxandra), și, în mod asemănător, a lui Vlad Georgescu, viitorul director al Europei Libere, care era finul său de cununie (ambele episoade sînt povestite în carte). Altora, asemenea neplăceri le-ar fi fost fatale. Nu și lui Dan Berindei, a cărui laborioasă activitate a continuat fără întrerupere, deși unele șicane nu au lipsit. Explicația este, după părerea mea, simplă și nu are nicidecum conotațiile impure pe care cineva s-ar gîndi să i le asocieze din cauza circumstanțelor de atunci: Dan Berindei era, pur și simplu, prea valoros pentru ca regimul să se dispenseze de el. Iar linia lui de conduită era, involuntar, perfect aliniată celei oficiale. „Mihnea v-a reproșat faptul că ați rămas în țară?” îl întreabă autorul pe istoric; care răspunde: „Eu nu am fost niciodată de acord cu așa ceva [cu ceea ce făcuse fiul – n. mea]. Aici am fost ca Gheorghe Brătianu. Asta e situația, mergi cu țara. E bine, nu e bine, nu ai ce face. Nu e o soluție să fugi” (p. 91). Sînt cuvinte care concentrează filosofia de viață a unei întregi generații, ce făcuse din naționalitate un principiu intelectual și moral călăuzitor.
În oglinda acestui principiu, nu este nicidecum de mirare că judecata istoricului asupra lumii de după 1989 este foarte critică. Totul, absolut totul, i se pare lui Dan Berindei că merge prost: cercetarea istorică (haotică și fără un orizont cu adevărat semnificativ), producția istoriografică (greu sistematizabilă în funcție de o direcție și, pe deasupra, supusă – afirmă el în cîteva rînduri – unor „presiuni tacite” (?); p. 205), învățămîntul (clătinat în rosturile sale de nenumăratele pseudoreforme) și – se putea? – viața politică (afectată de „lipsa unei clase politice serioase”). Noua generație de istorici ar fi lipsită de sentimentul identității (p. 305-306), iar „națiunea” și „conștiința națională” i se par istoricului serios subminate: „Astăzi – afirmă el – mă întreb dacă mai există [o națiune]. Atunci [în perioada interbelică] exista” (p. 296). Și mai departe: „Eu nu mai văd azi nici o conștiință”, spune tot el undeva, deplîngînd ritmul precipitat al globalizării actuale. Ca și în cazul lui Dinu C. Giurescu, aceste aprecieri nu reflectă o interpretare „profesionistă” a prezentului sau o hermeneutică de tip istoric (absente, din păcate, în întreaga carte). Ele sînt expresia unei judecăți morale de primă instanță, inevitabil unilaterală, de înțeles din perspectiva cuiva pentru care cercetarea trecutului național a fost expresia unui „act de patriotism” (p. 305-306).
Nu pot încheia aceste rînduri fără să spun un cuvînt și despre volum și metoda autorului său. Neîndoielnic, dl Narcis Dorin Ion a urmărit să ne ofere profilul bio-bibliografic complet al unui savant care, la venerabila sa vîrstă (96 de ani), a devenit el însuși o carte vie de istorie. Numai că, atunci cînd ai în față un asemenea om, ar trebui să țintești ceva mai sus de atît, adică, să concepi întrebări prin care să „scoți” de la interlocutor nu numai informații și opinii succinte (multe colaterale), ci – dacă termenul nu este prea pretențios – și un soi de Weltanschauung, un mod de a vedea profesiunea și viața. Nu merg pînă acolo încît să afirm că această viziune lipsește din cartea dlui Ion. Numai că ea este extrem de fragmentară și abia se ghicește, îngropată cum e în noianul de subiecte nerelevante (cum ar fi ... cazarea cercetătorilor care vin din provincie). În contul autorului trebuie trecut faptul că el nu-și scutește interlocutorul de întrebări incomode (ca acolo, de pildă, unde îl întreabă – cu... „cheie” – pe istoric dacă a făcut compromisuri pe care să și le reproșeze; „Nu – răspunde Dan Berindei –, deoarece compromisurile ori au fost necesare, ori au fost o armă”; p. 305). Acestea nu reușesc totuși să confere cărții „sarea și piperul” care îi lipsesc. În fine, dl Ion ar fi trebuit să editeze mai atent convorbirile cu istoricul, pentru a evita repetițiile și suprapunerile – multe și supărătoare. Chiar și așa, însă, cu aceste neajunsuri, cartea este interesantă și utilă prin valoarea sa
de document biografic, iar lectura ei –
pasionantă.
_______
Narcis Dorin Ion, Portretul unui aristocrat al spiritului. Convorbiri cu academicianul Dan Berindei. București, Ed. Rao, 2019