Parteneri

Nunc est bibendum! (Roger Scruton, Beau deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Nunc est bibendum! (Roger Scruton, Beau deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor)

imaginea utilizatorului Adrian Ciubotaru

I-am admirat întotdeauna pe bețivii de geniu. Deoarece nu am crezut și nu cred că poți crea ceva sub influența alcoolului, aceștia mi-au părut nu atât excepția de la regulă, cât instrumentele alese de Providență pentru a ne comunica și delecta cu ceva ce nu am putea obține pe alte căi decât deconectați cu desăvârșire de la rațiune și lăsați în voia simțurilor excitate și a nesăbuinței. De aceea, Sibelius, atât de pătimaș în ale vițiului încât trebuia cărat, noapte de noapte, de la crâșmă spre casă de tovarășii de pahar, ori veșnic jilavul Modigliani, care își ruja toate portretele feminine cu acel roșu-vinețiu intens ca un vin de Montepulciano, din care am gustat și eu și care, într-adevăr, are aroma unei femei, pardon, a unui strugure răscopt, taninat, gata-gata să se desprindă de pe viță, ori mereu însetatul Hemingway, al cărui scris are aceeași, esențială, puritate ca și spirtul în care i s-a primenit, cu anii, sângele, dar și atâția alți pilaci nepereche, mi-au părut un fel de martiri, nebuni întru Dionysos, (der)vișinați cărora numai o putere transcendentă le-ar fi putut încredința cheile de la porțile percepției.
Prin urmare, când am văzut pe site-ul Editurii Humanitas cartea lui Roger Scruton, Beau deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor (2014), mă și închipuiam scriind această cronică. Trebuie să recunosc însă că nu m-au tentat numai titlul și tema în sine (s-au mai scris cărți despre vin, de exemplu, care m-au adormit și unele de care nici n-am îndrăznit să mă apropii după ce le văzusem etichetele), ci, întâi și întâi, autorul, care îmi place, precum și faptul că nu orice filozof și-ar permite să scrie un ghid despre cum ar trebui să gândim și mai cu seamă să bem vinul.
Lui Scruton îi datorez câteva cărți care m-au luminat, deși lumina a cel puțin uneia dintre ele este cea a unei negre și melancolice premoniții: Spinoza (Humanitas, 1996), Kant (Humanitas, 1998), Vestul și restul. Globalizarea și amenințarea teroristă (Humanitas, 2004), Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți (Humanitas, 2011). Tot de la Scruton, un intelectual britanic conservator, cinic și mucalit, am înțeles că filozofia poate avea și umor, nu doar ironie, și că pentru a fi accesibilă nu trebuie neapărat să capete aspectul unei cărți de popularizare a ideilor și gândirii. 
Vinului îi datorez mai multe. Câteva amintiri, unele – plăcute, altele – utile, dar mai ales scuze. Mult timp, am trăit cu impresia că toate ritualurile și ceremoniile legate de producerea și consumul vinului, toată eticheta și pretențiile băutorului rafinat care prețuiește o recoltă sau o denumire controlată în dauna celorlalte, fiind gata să-și vândă și sufletul pentru un grand cru vechi și rar, toate școlile de degustători și tot soiul de enologi locali care te învață să faci diferența între lichide ce devin identice, după două-trei pahare, până și pentru cea mai fină limbă de expert, toate acestea sunt mofturile unei societăți hedoniste și snoabe. Impresie falsă, din care a rezultat un mod barbar de a percepe și folosi vinul.
Cartea lui Scruton vindecă de aceste și de alte erori și prejudecăți pe care le avem față de vin. Beau deci exist… este alcătuită din două părți și o Anexă, titlul volumului reproducând versul unui cântec al grupului umoristic Monty Python:„I drink, therefore I am”, aluzie la celebrul dicton cartezian Cogito ergo sum
Prima parte, intitulată Beau, este relatarea îndelungatului periplu al filozofului în lumea vinurilor. Un periplu care începe întâmplător (patria oricărui englez, oricât de școlit, e berea și scotchul, de aceea prima sticlă de vin franțuzesc poate constitui un adevărat șoc cultural pentru acesta), dar care îl absoarbe imediat pe tânărul Roger, prilejuindu-i, cu timpul, una dintre cele mai importante experiențe de ordin existențial, dar și cultural.
Ins de modă veche, adept al culturii înal­te și al ideii tradiționale despre civilizație, Scruton a criticat întotdeauna cu asprime ateismul, fundamentalismul religios și puritanismul în toate formele sale, penalizând deriva contemporană în frivolitate și în plăceri efemere, dar și uniformizarea prin globalizare. Pentru acest gânditor englez, locul joacă un rol hotărâtor în definirea omului de cultură și a produsului cultural. Din această cauză, vinul trebuie considerat drept produs al culturii prin excelență. Și nu doar al unei culturi vegetale, ci al culturii în genere, pe care o înfăptuiește, zi de zi, veac de veac, o comunitate într-un loc anume, fiind legată de acest loc ca vița-de-vie de marna pe care crește și din care își extrage sevele. Sacralizând locul, punân­du-l sub ocrotirea unor zei care supraviețuiesc prin cultele ce le sunt închinate, membrii unei așezări umane creează o civilizație în care tot ce este cultivat (de la vie, la prietenie) are o semnificație sacră, este epifania unei divinități, întrupează sau ne împărtășește o divinitate așa cum face vinul în euharistie. Cu alte cuvinte, vinul nu este numai vehiculul simbolic al sacrului, ci și o modalitate de evocare, prin gust și miros, a prezenței acestuia într-o așezare umană, dar și a așezării însăși cu seculara ei istorie, pe de o parte, și cu solurile ei unice (terroirs), pe de alta. „Un vin grozav este o realizare a culturii, inaccesibilă protestanților, ateilor sau celor care cred în progres, din moment ce depinde de supraviețuirea zeilor locali”, spune Scruton. Și asta pentru că vinul, „la fel de vechi ca și civilizația”, este, de fapt, civilizația, distincția dintre țările civilizate și cele necivilizate fiind „dintre locuri unde se bea vin și locuri unde nu se bea”.
Convins că singurul mod de a vizita un anumit loc „cu mintea deschisă” este „situat în pahar”, întrucât un vin bun spune întotdeauna mai multe despre un loc decât orice altceva, Scruton începe povestea vinurilor sale cu Franța, căreia îi dedică un întreg și savuros capitol. Turul Franței este urmat de Vești din restul lumii, unde ne întâlnim cu vinuri din Emisfera de Sud, din Italia, Spania, Grecia și, bineînțeles, România – spre dezamăgirea amatorilor de Fetească, privirile lui Scruton nu se rețin prea mult pe vinurile românești, poate și din cauza celor două protejate ale sale din România care îl fac să se gândească mai mult la soarta țării noastre decât la producția vinicolă indigenă. Descrierile vinurilor, dar și ale experiențelor culturale sau umane asociate, ar merita un loc pe recipientele în care sunt turnate. Dacă aș produce vin pe unul dintre terroir-ele de la Montrachet, de exemplu, i-aș face publicitate cu un citat din Scruton: „[Acesta] este un vin pe care, în opinia lui Alexandre Dumas, ar trebui să-l bem îngenuncheați, cu capul descoperit în semn de reverență – un vin care este însăși distilarea virtuții pe care grecii o numeau aidos, recunoașterea ingenuă că ceilalți sunt mai importanți decât tine”. Sunt sigur că dl Scruton mi-ar ceda drepturile pe gratis, odată ce e convins că vinul poate declanșa nu numai erosul, adică iubirea descendentă, exigentă și geloasă, după elini, ci și iubirea ascendentă, agápe, adică dăruirea, caritatea, mărinimia.
Partea a doua a cărții, intitulată Deci exist, e o încercare de a structura, aparent ludic, o teorie a modului în care apar lucrurile ființelor raționale datorită vinului și a modului în care vinul însuși le apare acestora. Dar și aici Scruton mai curând călăuzește decât meditează. De această dată, nu printre sticlele de vin, ci printre punctele de vedere filozofice față de trei probleme esențiale, pe care i le evocă expresia Beau deci exist: ce este rațiunea (și derapajul acesteia, sub acțiunea vinului), ce este conștiința și ce este ființa. 
Într-o lucrare filozofică despre vin nu putea să lipsească reflecția estetică, singura care are ca obiect experiența vinului în sine. Întrebarea centrală pe care o pune Roger Scruton e dacă experiența băutorului adevărat și deci cult de vin este una pur senzorială sau (și) estetică. Răspunsul pare să favorizeze senzorialul, dar fragmentul merită citit și predat în școală pentru calitatea argumentului, cu atât mai înaltă cu cât mai irelevantă, în plan estetic, este problema.
Reflecția estetică este urmată, obligatoriu, de cea morală, axată, previzibil, pe două aspecte: abuzul și dependența. Excesele pe care le poate provoca vinul chiar și într-o vreme ca a noastră, dominată de stimulente mult mai puternice decât străvechea și divina licoare, sunt puse de autor pe seama caracterului accidental al educației în școală și mai ales în familie, pe seama consumului generalizat (excesul prin definiție) și a uniformizării (vinul redus la o băutură alcoolică tipizată, anonimă și ieftină provoacă beție și nu banchet platonic), dar și a incapacității oamenilor de a diferenția obiceiurile bune (virtuțile) de cele proaste (viciile). Soluția, după Scruton, e „băutul virtuos”, aspect al cumpătării înțelese ca sophrosyne, ca „manifestare moderată a unei pofte, și nu ca refuzul absolut de a-i ceda”. Cu alte cuvinte, „echilibrul patimilor” și nu absența acestora, întrucât păcatul vinului nu rezidă întotdeauna în beția în sine – „calitatea beției depinde de calitatea conștiinței dizolvate în aceasta” –, ci în „divorțul dintre plăcere și virtute”.
Anexa este partea cea mai amuzantă a cărții, desigur, cuprinzând băuturile cu care se cuvine să acompaniem lectura cutărui sau cutărui filozof. Un fel de „recomandarea casei” în meniul scrutonian. Astfel, Metafizica lui Aristotel trebuie însoțită cu apă chioară, fără de care „cea mai aridă carte scrisă vreodată” nu poate fi înghițită; „subțirimea” lui Descartes, „faimos pentru argumente care încep din nimic și nu duc nicăieri”, ar trebui compensată cu un vin întunecat din Valea Ronului; Berkeley poate fi ingurgitat doar cu un pahar de infuzie de gudron; Heidegger, cel care ne-a spus că „nimicul nimicnicește”, merită un pahar gol dus la buze pentru a simți cum „nimicul coboară pe gâtlej” etc.
Dar cel mai bun sfat pe care ni-l dă Roger Scruton în această apologie nu atât a vinului, cât a modului de a fi într-o cultură este de a evita întotdeauna „gâlgâitul lacom”, privilegiind „sorbitul pe îndelete”, desfătarea și rafinarea continuă a simțurilor, încetinirea timpului prin tovărășie și agapă, cinstirea locului și a zeilor care l-au consacrat. Și-apoi, argumentează filozoful, „bucuriile sigure ale prieteniei”, asigurate de un pahar cu vin, sunt întotdeauna preferabile „binefacerilor îndoielnice ale longevității”. De parcă noi nu știam!
_______________
Roger Scruton, Beau deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor. Traducere din engleză și note de Teodora Nicolau. Editura Humanitas, 2014