1. A spune îmi place/nu-mi place e aproape întotdeauna la îndemână. Ceea ce nu îndreptățește complexe de superioritate față de acest răspuns imediat, care poate exprima atât gradul zero, cât și concluzia unei experiențe estetice personale.
A afirma îmi place/nu-mi place presupune – în acord cu etimologia verdictului – a zice un adevăr.
Mai presus decât elementaritatea sa, îmi place/nu-mi place este o reacție care contează, fiindcă delimitează și rămâne. Nuanțele îndelung multiplicabile ale unei opinii vor marca, în definitiv, dominația unuia dintre acești poli: îmi place/nu-mi place.
2.1. Mari filme care nu mi-au plăcut, articolul-diptic1 al lui Alex. Leo Șerban, reprezintă un gest deopotrivă dezinvolt, nepretențios și, se poate spune, exemplar. Criticul își manifestă libertatea de a nu mai vorbi doar în calitatea lui (înaltă) de critic. Subiectivitatea strunită, măcar în parte descendentă din – și condescendentă față de – consensurile și disensiunile receptării în (macro)contextul cinematografiei, își cedează prioritatea în favoarea subiectivității primare, pure. Discursul trece din planul situării riguroase în cel al asumării confesive. (Contactul cu) Filmul este reconsiderat așa încât, în sintagma experiență estetică, accentul pragmatic-semantic se mută de pe al doilea termen pe primul.
2.2. Gestul lui Alex. Leo Șerban este semnificativ și în lumina precedenței altor autori care au făcut exercițiu de franchețe, referindu-se (e-adevărat, dintr-o perspectivă mai largă) la ce le place și la ce nu le place: Roland Barthes în Roland Barthes despre Roland Barthes, Eugen Simion (asumându-și modelul barthesian) în eseul Îmi place, nu-mi place, inclus în volumul Moartea lui Mercuțio. Paralela e întreținută și de faptul că, spre finalul părții a doua a articolului în chestiune, Alex. Leo Șerban menționează și câteva filme care i-au plăcut: „Casablanca, [...], It's a Wonderful Life, All about Eve, Sunset Boulevard, Singing in the Rain, What Ever Happened to Baby Jane, Star Wars, E.T. sau până și The Sound of Music!”
2.3. Exemplaritatea textului lui Alex. Leo Șerban e dată mai ales de atitudinea rezonabilă în legătură cu ponderea evaluativă a gustului personal. Criticul este edificator de la bun început: „Spre deosebire de unii spectatori care cred că gustul lor e cheia de boltă a judecății cinematografice, drept care-și permit să decreteze un film ca «bun» sau «prost» în funcție de asta, eu nu cred deloc așa ceva. Dimpotrivă: recunosc importanța acelor titluri (eventual, pentru istoria cinematografului), dar zic „pas” când vine vorba să le revăd.”
3.1. Faptul că acest articol-diptic a apărut în ultimele două numere din revista HBO, cu mai puțin de jumătate de an înainte de moartea timpurie a lui Alex. Leo Șerban, conferă textului o valență testamentară, făcând și mai elocventă decizia criticului de a se expune, în fine, în acest regim „dezarma(n)t”, genuin, liber-optativ.
3.2. Nu în ultimul rând, articolul Mari filme care nu mi-au plăcut merită (re)citit în pandant cu lista filmelor preferate ale lui Alex. Leo Șerban, prezentă în volumul De ce vedem filme.
4.1. „Nu știu dacă motivul pentru care nu m-am înnebunit după Morte a Venezia / Moarte la Veneția este că l-am văzut prea târziu (1991), cert este că m-am dus la el convins c-o să-mi placă. M-am pregătit ca de sărbătoare2, gătindu-mă cu hainele mele cinefile cele mai bune (era singurul Visconti nebifat încă)...” Fragmentul surprinde un fenomen cu un potențial sporit de generalitate: prefigurând contactul cu o capodoperă, avem tendința să ne placă. Backgroundul poate face din parti-pris conturul orizontului de așteptare. Parti-pris-ul benefic e benign; inofensiv – niciodată: căci ne atacă șansa percepției proprii, modulate – dincolo/dincoace de bagajul memoriei (culturale) personale – în primul și în primul rând de contactul nemijlocit cu opera. Anticiparea încarcă participarea.
Totuși, fiind atacată, șansa propriei percepții nu este și neapărat compromisă. Mergând la film fără să ne pregătim ca de sărbătoare, putem avea mai multe șanse să ieșim cu sentimentul că am avut parte de o sărbătoare. Așa ori altfel, cred că acest sentiment are o mai bună speranță de viață dacă este cultivat retrospectiv, nu în avans. Deoarece (simțim că) știm ce trebuie să (ni) se întâmple atunci când privim un film, se prea poate întâmpla „ce nu trebuie” – „...am ieșit dezumflat”.
4.2. „Uneori mă gândesc că artiștii sunt ca vânătorii care trag pe întuneric. Nu știu care e ținta lor și nu știu dacă au nimerit-o.”, spune, în Moarte la Veneția, Gustav (Dirk Bogarde), în timp ce conversează și bea ceai cu Alfred (Mark Burns). O replică perfect raportabilă la imprevizibilitatea – și chiar deziluziile – ce însoțesc modul în care e concepută și percepută opera de artă.
5. „Durata mi s-a părut criminală – pe vremea aia filmele de peste 2 ore erau o raritate...” Puțin despre relativitatea acestui aspect: bunăoară, Ghepardul are, în versiunea originală, 205 minute. Or, Alex. Leo Șerban mărturisește că văzuse toate celelalte filme ale lui Visconti. Altfel, ce calificative ar fi de propus pentru – iată doar o listă foarte scurtă – ambele părți din Nașul lui Francis Ford Coppola (prezent și el în seria marilor filme care nu i-au plăcut lui Alex. Leo Șerban), Călăuza lui Andrei Tarkovski sau... cele 7 ore ale Sàtàngo, de Béla Tarr?
6.1. „...o capodoperă d-aia e capodoperă, ca să nu se preteze la ecranizări, și că e-ntotdeauna mai sănătos să ecranizezi o carte proastă.” Mă întreb cum ar fi susținut – sau nuanțat, ori suspendat – Alex. Leo Șerban această generalizare în relație cu următoarele filme și textele literare care au stat la baza lor: Pe frontul de Vest nimic nou (în regia lui Lewis Milestone), Ghepardul (în regia lui Luchino Visconti), Mic dejun la Tiffany (în regia lui Blake Edwards), Solaris (în regia lui Andrei Tarkovski), Fight Club (în regia lui David Fincher), 2001: Odiseea spațială (în regia lui Stanley Kubrick), Insuportabila ușurătate a ființei (în regia lui Philip Kaufman), Pianista (în regia lui Michael Haneke), Cititorul (în regia lui Stephen Daldry), dar și Pădurea spânzuraților (în regia lui Liviu Ciulei), Patul lui Procust (în regia lui Sergiu Prodan și a Vioricăi Meșină) etc.
6.2. Avantajele ecranizării unei cărți „proaste” în dauna ecranizării unei capodopere pot constitui premisa unei dezbateri incitante. O capodoperă literară conține în mod inerent elemente ce inhibă performanța eventualei ecranizări? Dar meritele unui scenariu puternic nu sunt – fie și parțial – omologabile celor ale unui valoros text literar narativ?
Dispun textele mai puțin proeminente din punct de vedere literar de un „spațiu de manevră” mai generos în perspectiva unei ecranizări? Sau, mai curând, atuul scrierilor respective se reduce, în acest context, la faptul că nu sunt atât de... intimidante?
6.3. O fatalitate funcțională a expresivității: textul narativ își păstrează, în domeniul stilistic, un rest neecranizabil. Arhitectura sintactică și totalitatea alegerilor lexicale din care se constituie o carte nu pot fi traduse fără trădări într-un conținut filmic. Orice ecranizare la Doamna Bovary – poate cu excepția uneia (dar cât de viabile?) care ar include, în off, o voce dând citire textului flaubertian – ar înlătura un element-cheie din ADN-ul romanului: stilul minuțios, realizat prin multiple rescrieri și lente înaintări (Corespondența autorului servește drept mărturie), concretizând continua căutare a lui „le mot juste”, urmărind simultan exactitatea și muzicalitatea.
7. A răspunde nu-mi place atunci când te așteptai să zici – asemeni majorității – îmi place, fără a hipertrofia iconoclast această reacție, înseamnă a recunoaște suplimentar valoarea, spunând nu monumentalizării care încremenește confirmarea într-o conformare inertă.
_________
 
1 Articol-diptic publicat în numerele din noiembrie și decembrie 2010 ale revistei HBO; disponibil online pe agenda.liternet.ro. Citatele date cu italic fac parte din textul lui Alex. Leo Șerban.
2 Sublinierile mele, V.G.