Eu cred că ne naştem cu mai multe perechi de ochi şi urechi (dovadă: copiii vorbesc cu zînele, cu spiriduşii ori cu îngerii numai de ei văzuţi)! Pe măsură ce îmbătrînim, contrar părerii că ajungem înţelepţi, devenim mai rigizi, mai săraci, mai opaci fiindcă ni se închid alte şi alte pe­rechi de ochi şi urechi. De aici neîncrederea şi zîmbetele ironice ale maturilor la poveştile sau isprăvile fantaştilor, ale poeţilor, ale copiilor, de aici refuzul aventurii, al nonconformismului, lipsa curiozităţii, scepti­cis­­mul lor... Diferenţa dintre copil şi adult e enormă: adultul îşi pierde din acuitatea sim­ţurilor (văzul, auzul, sensibilitatea, intuiţia, receptivitatea), ceea ce duce la dezvrăjirea lumii pentru el. Cînd dezvrăjirea atinge vîrful, „motoarele” noastre se gripează şi nu mai ţinem la viaţă. Or, viaţa se vrea continuu cucerită...
* Nu făceam boacăne mari, eram un copil ascultător, dar făceam, desigur, destule prostii mici. Mama nu mă lăsa niciodată în neştiinţă că am greşit: bătea şaua cu vreo poezie, cu vreo parabolă sau chiar mă mustra, dar nu-mi amintesc s-o fi făcut altfel decît blînd. Cînd am crescut, a renunţat şi la cearta asta blîndă: doar se uita cu ochii albaştri înrouraţi la mine, lucru destul ca să mă cuprindă o adîncă ruşine şi, de cele mai multe ori, îmi ceream iertare. Dar numai cu mine funcţiona treaba asta, nu şi cu fraţii, alte naturi, cu firi mai greu de strunit, pe care îi ocăra mai aspru, ba chiar uneori cobora pentru ei şi nănaşa din cui. Însă am observat că pe ei probozeala sau chelfăneala îi făcea să creadă că sînt absolviţi de vină, că au plătit pentru greşeli, și-şi vedeau mai departe de ale lor. M-am gîndit deseori că blîndeţea, versurile, parabolele mamei au avut un mai mare impact asupra sufletului meu decît dacă m-ar fi ocărît sau botezat cu nănaşa. Şi că (păstrînd proporţiile, fireşte) acelaşi trebuie să fi fost mecanismul şi în relaţiile lui Iisus cu apostolii, cu cei pe care-i iubea: nu-i certa, le spunea parabole prin care să-i facă să-şi dea singuri seama cu ce au greşit. Asuma suferinţa provocată de ei, nu-i culpabiliza şi abia aşa i-a cucerit total de partea lui. Să fie necertarea forma supremă de selecţie a celor cu simţul dreptăţii?
* Nu sînt o clar-văzătoare. Ca să aflu sensul unei întîmplări personale – cu atît mai mult cînd e vorba de una capitală –, trebuie să o parcurg nu în zbor, nu pe deasupra, ci pas cu pas. Sînt ca un moşier din vechime („sunt vechi, domnule!”, cum spunea Caragiale), care, pentru a vedea calitatea, structura pămîntului său, trebuie să-l bată cu piciorul, încet, luînd ici şi colo o mînă de lut, sfărîmîndu-l, prefirîndu-l între degete, mirosindu-l, poate chiar gustîndu-l.
Doar subconştientul are căile lui, mult mai rapide, mult deasupra gîndirii logice; visele şi „viziunile” premonitorii sînt o dovadă. Ne este dată, poate nu tuturor, dar la destui, o cunoaştere superioară celei a minţii, a raţiunii. Şi de asta e bine să asculţi „cuvîntul viu” din tine (cel spontan, pe care-l simţi în inimă şi care-ţi vine imediat pe buze), să te laşi ghidat de el: el aduce la lumină din necunoscute adîncuri mesaje adevărate, pline de sens, chiar dacă pe moment confuze, indescifrabile. Cînd ne blocăm intenţionat asemenea căi de cunoaştere de sine prin manipularea cuvintelor, prin minciuni, prin autoînşelare, ne refuzăm accesul la mesajele care vin din subconştient. Şi ne renegăm partea zeiască. Fiindcă subconştientul vine mai de departe decît mintea...
* Oamenii îşi bagă degetele prin creiere să găsească gîndul sau răscolesc organele ca să dibuiască sufletul. Scotocesc cerul să-l descopere pe Dumnezeu ori cuvintele, sunetele, culorile ca să prindă în palmă ine­fabilul artei ca pe un animal concret, cald. Dar cum poţi oare căuta asemenea „lucruri” dacă nu crezi cu adevărat în ele, de vreme ce le refuzi, le ignori substanţa diafană?
* Cu cît îţi doreşti mai multe lucruri a căror împlinire depinde de ceilalţi, cu atît eşti mai neliber. Şi mai nefericit, fiindcă orizontul tău coboară pînă la înălţimea acelor dorinţe şi nu mai vezi nimic altceva.
* Numai marginalii, cei cu simţul dreptăţii şi cei mai liberi decît alţii spun totul verde în faţă. Cei dintîi pentru că nu au nimic de pierdut, cei cu simţul dreptăţii fiindcă nu pot altfel, cei din urmă fiindcă îşi preţuiesc mai mult libertatea decît funcţiile, gloria ori averile. Dar pe marginali, pe cei cu simţul dreptăţii şi pe cei mai liberi decît alţii nu-i ia nimeni în seamă („nişte nebuni!”). Şi lumea şchioapătă mai departe...