Dorin Duşciac: Domnule Nicolas Trifon, pentru că suntem (încă) în Anul Centenarului Marii Uniri, aș dori să începem discuţia cu o întrebare legată anume de acest subiect. Cum se vede Centenarul Marii Uniri de la Paris? Cunosc oare francezii despre acest eveniment, și dacă da, în ce mod se implică, în special francezii care au legături puternice cu România și cu românii, în celebrarea Centenarului?
Nicolas Trifon: Multe s-au schimbat în ultima sută de ani şi aş spune că, într-o anumită privinţă, decalajul între felul în care sunt văzute lucrurile în Franţa şi în România s-a accentuat de-a lungul timpului. Pentru majoritatea francezilor, orientarea europeană, adică adeziunea la valorile comunitare ghidate în primul rând de grija de a depăşi contradicţiile şi tensiunile care au dus la atâtea conflicte pe Vechiul Continent, este ireversibilă. Situaţia e diferită în spaţiul românesc, pentru un motiv lesne de înţeles: traumatismul suferit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când, de pe o zi pe alta, ţara s-a înjumătăţit. Arbitrajul de la Viena şi ultimatumul sovietic au avut loc doar două decenii după Tratatele de la Versailles și Trianon. În Franţa e sărbătorit pe 11 noiembrie Armistiţiul care acum o sută de ani a pus capăt unui măcel fără pereche care până azi a lăsat urme în conştiinţa colectivă, în timp ce românii sărbătoresc de-a lungul acestui an o victorie, centenarul României întregite sau „mari”, cum se mai spune pe un ton triumfalist de unii, acuzator de alţii. Momentul culminant al acestei celebrări este unirea cu Transilvania de pe 1 decembrie, acela al proclamării unirii cu Republica Democratică Moldovenească de pe 9 aprilie (27 martie, pe stil vechi) trecând aproape neobservat. Or, Transilvania a revenit în România, nu şi Basarabia…
 
D.D.: Ce părere aveți despre atitudinea și acțiunile statului român în privința celebrării Anului Centenar? Sunt suficiente acțiunile deja întreprinse și cele planificate, pentru a marca această aniversare a tuturor românilor?
N.T.: Din câte am putut observa, cel puţin până acum, statul a deblocat cu ocazia Centenarului finanţări substanţiale pentru tot felul de manifestări culturale, deseori fără legătură directă cu tema anunţată. Având în vedere bugetul restrâns al Ministerului Culturii, Centenarul s-a revelat poate benefic. Din păcate, în domeniul care ar fi meritat să fie privilegiat, şi anume istoria, nu s-au întreprins şantierele de cercetare la care ne-am fi putut aştepta privind arhivele şi interpretările pornind de la metode novatoare, nu au avut loc dezbaterile inevitabil contradictorii la care o temă ca aceasta se pretează… Altcum zis, am impresia că lucrurile s-au desfăşurat mai ales într-un mod incantatoriu, care nu numai că nu a prea entuziasmat publicul românesc, dar, în plus, i-a aţâţat pe minoritarii unguri, care au anunţat deja că vor comemora, la rândul lor, peste doi ani, într-un mod desigur nu mai puţin incantatoriu, „dezastrul” de la Trianon.
 
D.D.: Pe o notă oarecum mai personală: este Nicolas Trifon unionist?
N.T.: Cu riscul să te decepţionez, ţin să precizez de la bun început că sunt şi eu unionist, dar în felul meu, adică nu din motive de ordin național, ci politic, din ataşament pentru democraţie mai ales, iar unionismul meu nu este solubil în retorica patriotardă românească.
 
D.D.: Este, sau poate fi, Unirea un proiect european în esența sa?
N.T.: Unionismul la care ader este indisociabil de perspectiva integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Unirea cu România este poate o etapă necesară în acest proces. Fără să fie ineluctabilă, perspectiva europeană nu este nicidecum utopică, chiar dacă drumul e anevoios şi multe rămân de făcut. Ea nu poate decât să consolideze relaţia privilegiată pe care, oricum, Republica Moldova o are cu România, indiferent de felul în care se vor prezenta structurile lor comune. Într-un cadru comunitar, este în interesul fiecăreia dintre ele să funcţioneze împreună în toate domeniile.
 
D.D.: Cum poate fi situată apropierea Republicii Moldova de România, eventual prin Unire, în contextul regional şi continental actual?
N.T.: Pentru a răspunde la această întrebare, îţi propun să analizăm alte posibilităţi eventuale, aşa-numitele „alternative” ale acestei apropieri. Succesul primelor reacţii violente contra independenţelor recent obţinute şi mai ales tendinţele tot mai accentuate de refondare a fostei Uniuni Sovietice, combinând liberalismul economic cu autoritarismul de tip sovietic şi cu valori ieşite din moştenirea ţaristă, nu mi-au lăsat niciun dubiu asupra pericolului pe care îl reprezintă adeziunea Republicii Moldova la structurile statale supranaţionale promovate de Moscova. Cât despre poziţia de interfaţă separând două lumi care fac totul ca să nu se înţeleagă, pe care o ocupă de mult Chişinăul şi care are toate şansele să se prelungească – ea nu poate fi considerată decât o soluţie provizorie.
Ce mai rămâne? România, din oficiu? O luăm de la capăt ca acum un secol? Pentru mulţi, acesta a fost primul reflex, unul inevitabil, având în vedere că această chestiune, atât în RSS Moldovenească cât şi în RS România, fusese timp de decenii un tabu.
 
D.D.: Unirea și unionismul au calitatea de veritabilă doctrină politică, și în Republica Moldova și în România, de la 1991 încoace. În acest context, aș vrea să vă întreb cu ce probleme se confruntă acest curent politic, care, iată, nu reușește să se impună în societate?
N.T.: Dificultăţile în privinţa unionismului au apărut destul de repede, chiar de la începutul anilor 1990. În loc să fie abordate în mod realist, să se caute soluţii de la caz la caz, atitudinea care a prevalat la cei care se prezentau drept favorabili acestei soluţii a fost dictată de următorul discurs: Facem ca şi cum Basarabia, şi nu numai Basarabia, sunt bineînţeles româneşti, de vină este pactul Ribbentrop-Molotov, aceste teritorii nu pot decât să revină mai devreme sau mai târziu României, e o chestiune de timp, de oportunităţi… Această atitudine a făcut statul român să întreprindă, în aşteptarea oportunităţilor, o serie de acţiuni de asistenţă culturală, binevenite, chiar dacă nu totdeauna eficace, să acorde anumite avantaje, uneori substanţiale, precum paşapoartele româneşti celor care le cereau, inclusiv non-etnicilor români care puteau certifica existenţa unor antecesori cu cetăţenie română. În schimb, adoptând o asemenea atitudine, România nu s-a mai simţit obligată să elaboreze o politică globală coerentă faţă de vecinii din Est, având ca miză Republica Moldova, aşa cum a făcut, de exemplu, Polonia în funcţie de propriile ei interese. Au trecut aproape trei decenii, şi rezultatul este irelevant, statul român preferând să rămână în expectativă. Practic principalele iniţiative româneşti privind Basarabia provin de o bună bucată de timp mai ales de la Departamentul (Ministerul) pentru relaţiile cu românii de pretutindeni, care se adresează totodată migranţilor economici din Occident, minorităţilor române sau considerate de România ca atare de peste hotare şi majorităţii moldovenilor!
 
D.D.: De unde vine această neînţelegere a situaţiei de fapt, în ceea ce priveşte Republica Moldova şi realităţile ei contemporane?
N.T.: Aș aduce aici o observaţie privind un curios raţionament destul de răspândit în societatea românească. Decepţionaţi de rezultatele acţiunii lor, unii partizani ai unirii au tendinţa să le reproşeze compatrioţilor lor că nu sunt suficient de naţionalişti. Când asculţi mai atent ce spun oamenii în privat despre Basarabia, despre moldoveni, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva tocmai naţionalismul lor îi face să fie sceptici privind unirea şi chiar ostili ei. Obiecţia cea mai frecventă este: atenţie, românii de acolo sunt şi ei cam ruşi, mai rău, rusificaţi, în plus, ce ne facem cu toţi ruşii de la ei? Lăsând la o parte obsesia purităţii naţionale, cu asemenea argumente suntem în plin corpus naţionalist român, corpus în care ostilitatea faţă de ruşi, de Rusia, dar şi teama de ei joacă un rol central. Deseori, ascultând compatrioţi de-ai mei perorând pe această temă, îmi zic că ei doresc poate sincer Basarabia, dar fără basarabeni. Or, basarabenii ăştia, aşa cum sunt ei, au anumite atuuri tocmai pentru că sunt diferiţi de românii din România, vin cu experienţe noi, cu cunoştinţe preţioase despre imense zone din lume care sunt terra incognita pentru românii din România actuală. Despre asta se vorbeşte prea puţin…
 
Noiembrie 2018, Paris
 
 
Născut în 1949, la București, sociolingvist de formaţie, Nicolas Trifon s-a stabilit la Paris acum patruzeci de ani. În 2012 i-a apărut la Editura Cartier Aromânii: pretutindeni, nicăieri, care constituie traducerea integrală a volumului Les Aroumains, un peuple qui s’en va, publicat la Editura Acratie (Paris, 2005). Împreună cu Matei Cazacu a publicat La Moldavie ex-soviétique: histoire et enjeux actuels (Acratie, 1993) și La République de Moldavie, un Etat en quête de nation (Non Lieu, 2010 şi ed. rev. 2016). Versiunea în română a apărut tot la Cartier în 2017.