Când sunt acasă, blocnotesul mi-e lângă calculator sau pe pervaz, ca să-l pot, fiind culcat, ajunge cu mâna. Iar când plec într-o călătorie pentru o zi întreagă sau pentru mai multe, îl iau cu mine. În geantă. Nu mi s-a întâmplat, probabil, niciodată să nu fi avut ocazia, deplasându-mă în microbuz, să-l răsfoiesc. Mai rar însă am posibilitate să scriu ceva în el. Orice – versuri, un fragmenţel de proză (ea mă curtează  insistent în ultima vreme), un pasaj publicistic etc. Pentru asta, am nevoie să mă pomenesc în situaţia nesuferită de a aştepta pe cineva care întârzie. Şi de un scaun într-un parc sau într-o curte ca asta din capitală, unde mă aflu în aceste clipe.
Gândul fierbinte ce-mi veni când deschisei pe genunchi blocnotesul: aş da şi cămaşa de pe mine ca să mă pomenesc într-o scăpărare de secundă la căsuţa-mi de vacanţă… Să mă afund, măcar pentru o oră, în singurătate. Ca într-un mormânt uitat. Să mă îndop pe săturate cu aerul vălurând dinspre pădure. Să mă împiedic de grăsanul motan, Prinţ, lunecându-mi cu coada-i bârzoi printre picioare. Să-i netezesc părul lucios de pe cap câinelui meu de pripas, Bim. Carpănul măsii! scuipai cu voce tare înjurătura preferată a lui tata. De ce nu s-ar întâmpla şi-n viaţă unele lucruri cum se întâmplă-n poveşti?! Ai gândit şi ai ajuns – în aceeaşi clipă! Ai gândit şi ai avut – în aceeaşi sutime de secundă! Omul a născocit tot felul de năzdrăvănii, mi-am zis, nu atât din dorinţa de a le avea, cât din neputinţa de a le avea! A le simţi gustul în gură, în stomac. A le admira culorile în cuibul văzului. A le trăi, cu simţurile topite, sunetele în scoica auzului etc. Neputinţa de a le avea i-a învăpăiat imaginaţia. Şi l-a pus la treabă! Şi, văzând ce minunăţii poate face punându-şi în mişcare sclipitorul motoraş al ficţiunii, arătarea de biped şi-a dat seama că e atotputernic! În basme! Nu-i vorbă, diavolul sau Dumnezeu i-a pus în buzunar telefonul celular! Jucăria care-l ajută, stând pe burta amantei, să-şi convingă consoarta că-n seara ceea are enorm de lucru şi… nu-i sigur că-l va isprăvi până dimineaţă... Sau i-a pus computerul pe masă! Învăţându-l cum să iasă pe Skype. Ca să se iubească platonic cu sexul opus ori, o, Doamne! cu dementul(a) de acelaşi sex – şi tocmai de pe alt continent! Etc., etc. Dar câte alte născociri cu mirosuri tari de moarte a fătat creierul învolburat al omului! Şi câţi monştri ai nimicirii încă are să mai fete, pentru că materia neagră cenuşie a bipedului regenerează mereu şi fără odihnă – Atotputernicul din ceruri, s-ar părea (poate nu mă va trăsni în clipa asta?), în ultimele veacuri capitulează tot mai mult în faţa diavolului...
Ei, toate astea le ştiţi şi voi, dar revin totuşi la dorinţa ceea banală a mea. Ce mi-a încolţit în această curte măroaie, punându-mă pe scris, cu blocnotesul pe genunchi, – să mă pomenesc într-o clipită în curtea micuţă a căsuţei mele de vacanţă. Doar nu vreau să stăvilesc valurile până la ceruri ale unui tsunami! Nu doresc să prezic cu exactitate ziua şi ora fixă a erupţiei vulcanului X. Sau, cu atât mai mult, a cutremurului devastator ce va lua zeci de mii de vieţi, înecate în zădărnicie, ca a mea. Eu vreau, măi oameni, să se producă un lucru simplu şi banal, ca un papuc de curtezană – am gândit… şi m-am trezit imediat în curtea cu iarbă tristă, necosită a căsuţei mele de sub pădure. Atât!
Da, disperata neputinţă a zămislit poveştile. Neputinţa de a fi ceea ce nu eşti. Şi nu poţi nicidecum fi. Neputinţa de a avea palate, castele aurite, de a fi stăpân peste bogăţii nenumărate. Neputinţa de a fi tu însuţi un Făt-Frumos sau o Ileană Cosânzeana. Ori de a procrea copii viteji, frumoşi, mintioşi cum sunt cei doi. Înţeleg, nu poţi fi categoric în aserţiuni reflectând la nivelul acesta. Dar, aflându-mă, matinal, într-o curte din capitală şi stând pe o bancă prăfuită de lângă un balansoar, apăsat de dezgustătoarea neputinţă de a fi în clipele acelea în curtea căsuţei mele, m-am întrebat: ce-ar fi dacă, ajuns la o oră ticăloşit de târzie în urbea mea murdară până la stele, chiar m-aş apuca să scriu o piesă pentru copii? Despre un trăsnit care a inventat o şmecherie simplă de tot, accesibilă fiecărui nenorocit cu buzunarele goale, zic, a inventat o drăcovenie care l-ar catapulta în două-trei secunde unde doreşte! Păi, ce-ar putea fi? S-ar înmulţi lumea cu încă o poveste (Doamne fereşte! să mai fie şi proastă…). Şi nu-s sigur, nu-s sigur chiar defel că această lume, până la compătimire visătoare, s-ar alege cu o neputinţă mai puţin...