Parteneri

Neînsemnătăţi/ Insignifianţe

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Neînsemnătăţi/ Insignifianţe

imaginea utilizatorului Maria Şleahtiţchi

Înmormântări, flori de mărgele. De ceva vreme, mă gândesc la o istorioară pe care mi-a povestit-o cineva cu îndurerare. Una din acele istorioare neînsemnate de care sunt pline satele noastre. La ţară ritualul înmormântării mai păstrează aproape toate însemnele, iar cel cu pomenile de bănuţi pe la fântâni rămâne cu înţelesul său neschimbat. În mod firesc, şcolile sunt mai dinamice, noutatea înlocuieşte imediat tradiţia, iar cusutul cu mărgele la lecţiile de muncă este una din noutăţile de moment în şcolile Basarabiei noastre fatalmente hedoniste. 
Când toţi copiii din clasă au adus banii pentru mărgele, iar el ar fi rămas singurul fără ele, şi maică-sa, ştia bine, nu avea niciun bănuţ în plus (nu are bani, nu are şi asta-i tot! să-i dea să ducă şi el, asemeni celorlalți colegi, suma necesară pentru mărgelele pe placul învăţătoarei) – din această situaţie trebuia căutată o ieşire. Şi copilul de zece ani o găsi. Umblă în urma cortegiilor (tot mai dese prin satul lor), pândi, sări primul şi strânse în pumn – bănuţ cu bănuţ – pomenile de mărunţiş lăsate pe la fântâni şi răscruci. Adună cei şapte lei şi-i dădu învăţătoarei, dar află mama şi se revoltă rău. Cei şapte lei ar fi ajuns să-i cumpere şosete, că tot umblă la şcoală, el şi frate-său, aproape desculţi… Povestea pare banală, dar exprimă de fapt acea teribilă neînsemnătate din care se face azi, aici, acum viaţa unei bune parţi a basarabenilor. Cum să ieşi din această aproape metafizică îndoială: unde ar trebui să cheltui banii din pomenile celor petrecuţi pe ultimul lor drum? Ce să cumperi cu ei: o pereche de ciorapi sau un set de mărgele pentru cusut flori la lecţia de lucru manual? S-ar putea să existe oare şi alte modalităţi de a organiza instruirea la acele lecţii? S-ar putea împleti din lozie, s-ar putea croşeta din aţe? S-ar putea face oare şi altceva – adevărat, fără importanţa de moment a florilor din mărgele? Neînsemnata istorie a băieţelului alergând în urma convoiului funerar într-un sat basarabean prinde semnificaţii şi acoperă cu înţelesul ei amar lumea noastră fără aşezare. Nu alergăm noi oare în urma unei imaginare procesiuni de înmormântare, pândind pomeni pe la răscruci?
 
Sărbătoarea neînsemnătăţiiPe tristeţea care îmi stăruie în legătură cu istoria acelui băieţel s-au pliat proaspetele impresii de lectură din proza unuia din autorii mei preferaţi, Milan Kundera. Astfel, neînsemnătatea a luat formă de plural, devenind neînsemnătăţi. Sunt la fel de pline de înţelesuri, lasă același gust amar, fie că le trăieşti, fie că le întâlnești în vieţile altora sau în cărţile citite. Sărbătoarea neînsemnătăţii  este titlul romanului pe care autorul l-a publicat în 2013 (La fête de l’insignifiance). În română, cartea a văzut lumina tiparului în 2014 (Ed. Humanitas), în traducerea scriitoarei Ioana Pârvulescu. Subiectul se constituie din întâmplări, gânduri, meditaţii, idei, istorii – toate neînsemnate. Şi personajele cărţii sunt nişte oameni neînsemnaţi. Prin urmare, romanul are  la bază tema insignifianței. Spre deosebire de naraţiunea din romanul Gluma, în noul său roman Milan Kundera aplică o serie de concepte şi tehnici specifice naraţiunilor postmoderniste, în care perspectivele se schimbă mereu, planurile şi istoriile povestite sunt în mişcare, iar un centru bine definit lipseşte. Evocarea anecdotei preferate a lui Stalin, povestită de Nikita Hruşciov în Amintirile sale, speculaţiile ca nişte divagaţii distractive, viaţa câtorva prieteni din Parisul începutului de secol XXI se intersectează de câteva ori magistral în cele şase părţi ce acoperă abia 126 de pagini. Istoria anecdotică şi viaţa de zi cu zi a individului reprezintă substanţa narativă în care sunt insinuate aspectele grave ale lumii şi ale istoriei mari. În general, proza lui Milan Kundera înclină spre existenţialism, din care nu lipseşte absurdul. Dar mai mult decât în altă parte, în Sărbătoarea neînsemnătăţii liniile unor întâmplări, destine, gesturi, conduite se proiectează iremediabil în absurd. Cei câţiva prieteni – Alain, Ramon, Caliban, Charles – şi un narator care trăiesc în acest roman sunt totodată personaje dintr-o eventuală piesă pe care ar scrie-o Maestrul lor. Păpuşi într-o schemă narativă, adesea personajele se manifestă ca nişte conştiinţe metanarative, făcând aluzii la autorul textului. În roman este pusă în aplicare o întreagă trusă cu instrumente ale naraţiunilor postmoderniste. Acestea toate ţin însă de mecanismul lăuntric de funcţionare a textului. Ceea ce se reţine la prima lectură este acea atmosferă a lipsei de excepţional. Lumea respiră în ritmuri obişnuite, deloc spectaculoasă în felul ei de a fi. Autorul aduce într-un singur punct marginile Europei, istoria Estului în dezbaterile şi evocările Vestului. Cei patru prieteni invocă timpul terorii staliniste, vorbind despre întâmplările banale ale acelei perioade, cu şase decenii mai târziu. Distanţele temporale diluează întru câtva sensul tiranilor şi al tiraniilor lor. Transfuzarea tragediei istoriei în întâmplări şi anecdote pare să estompeze semnificaţia ei, dar efectul este tocmai de amplificare a sensurilor ei. Neînsemnătatea fiinţelor şi a faptelor se articulează pe fondul unei istorii pline de înţelesuri adânci, care se poate observa doar cu trecerea anilor. Prin urmare, tot ce însoţeşte neînsemnătatea fiinţei umane este redimensionat semantic de factorul timp. 
Trecerea în derizoriu comportă un sens dramatic, deghizat în chipul cotidianului şters. Actualitatea istoriei este debordantă. Este semnificativă, bunăoară, paralela indusă de autor între fantoşele istoriei şi cele ale prezentului. Fragmentul despre
M.I.Kalinin este exemplar în acest sens, iar simbolul regelui de paie, pus în contextul neînsemnătăţii cotidiene, devine un arhetip în schemele puterii dintotdeauna, prezent, bineînţeles, şi în democraţiile tinere ale ţărilor aflate în tranziţie. „Un om, zice Charles despre Kalinin, fără vreo putere adevărată, o biată fantoşă nevinovată şi care a fost totuşi multă vreme preşedintele sovietului suprem, deci, din punct de vedere ierarhic, cel mai înalt reprezentant al Statului”. Milan Kundera ne previne că banalul şi rutina sunt pline de înţelesuri. Ele constituie de fapt temelia vieţii. În dramaturgia nevoii de eroism, a tranziţiilor cronofage de exaltări romantice, umanitatea se alcătuieşte din fiinţe, lucruri şi fapte neînsemnate. „Neînsemnătatea, prietene, zice naratorul, e esenţa existenţei. E cu noi şi tot timpul.”
Martie 2015