Vlad Grecu a intrat pe scena literară acum vreun deceniu. Sfera lui de interes a cuprins până în prezent următorul perimetru: carte pentru copii, dramaturgie, roman şi mărturii despre conflictul de la Nistru (autorul a participat, în calitate de combatant, la evenimentele din 1992 de la Dubăsari).
Ultimul său roman, Fabrica de genii, cu un titlu intrigant, dar şi insolit, te trimite cu gândul la o literatură de tip experimental-fantastic. Şi alte titluri din palmaresul scriitorului – Unde-s zeii popoarelor învinse (2010) sau Somn letargic (2017) – depăşesc cadrul strict realist. În tot cazul, realitatea pe care o descrie se află în strânsă tangenţă cu informaţia ştiinţifică livrată şi cu elementul fantastic indus uşor. Aceste mici transgresări ale realităţii banale sunt utilizate pentru a pune în valoare mesajul complex al operei.
Romanul în cauză este compus din trei părţi aproximativ egale ca volum, care converg spre un concept unificator, dezvăluit cu tenacitate. Unitatea lucrării se relevă abia după ce parcurgi întreaga carte.
Romanul începe cu o călătorie învăluită în mister: câteva personaje se deplasează cu maşina spre un centru medical-experimental din Zelenogorsk, regiunea Krasnoiarsk. Protagonistul cu un nume straniu, Vistavoi (elucidat abia în a doua parte a cărţii), va urma o cură de electroterapie şi teste psihologice, despre a căror semnificaţie se va dezvălui, la fel, mai târziu.
Debutul romanesc şi plasarea în Rusia a acţiunii îmi vor aminti despre literatura de expresie rusă scrisă în anii ’20-’30 în URSS, până la instaurarea realismului socialist ca doctrină unică de creaţie. Senzaţia îmi va fi confirmată chiar de autor, când în a doua parte este pomenit numele profesorului Preobrajenski din celebrul roman al lui Bulgakov.
Începutul naraţiunii este pus sub semnul romanului distopic, ilustrat literar pentru prima dată de alt scriitor rus, Zamiatin, în romanul Noi (1920). Ca la Kafka sau Orwell, tratamentul experimental enigmatic, la care este supus Vistavoi, apare descris ca şi cum ar fi una dintre activităţile fireşti ale fiecărui om.
La finalul primei părţi, acţiunea deviază spre alt plan, care va fi continuat în celelalte două capitole. Vistavoi o întâlneşte la vila lui Kojemiakin, profesorul de la clinica din Zelenogorsk, pe Nastenka, o tânără de 15-16 ani. Aici este anunţat conflictul de natură morală, dar şi social-politică, căruia îi vor fi consacrate paginile rămase. Fiecare dintre cele două personaje trece printr-un soi de scindare. Vistavoi este însurat şi pare un soţ fidel: o sună în mod regulat pe soţia rămasă în Moldova, totodată, el cedează în faţa unei fete tinere şi impetuoase care îl cucereşte. Mai e invocat şi un fundal motivator: în familia sa nu este totul în regulă, iar dragostea lui pentru fată capătă un rol taumaturgic. Nastenka este descrisă, la rândul ei, tot printr-o grilă a dedublării: fiind o fată neprihănită, „visează”, sub presiunea a ceea ce discută colegii din clasă, să găsească omul căruia să i se dăruiască. Şi această persoană s-a dovedit a fi Vistavoi. Partea întâi se încheie cu scena de cuplare dintre Nastenka şi Vistavoi, iar acest final de găsire a fericirii, cu toate umbrele acestei fericiri, imprimă fragmentului un caracter de operă încheiată.
În a doua parte a romanului protagonistul revine în Moldova. Chiar dacă dimensiunea distopică nu este părăsită definitiv, romanul alunecă în social, în descrierea tranziţiei moldoveneşti. Accentul se mută încet de pe insolit pe grotesc (care nu a lipsit nici în prima parte: e destul să ne gândim la scenele decupate din lumea rusă sau la schiţa unor personaje caricate, precum Şmakodiavka). Lumea din romanul lui Zamiatin se preschimbă cu cea din operele lui Zoşcenko sau Ilf şi Petrov. Tranziţia moldovenească va căpăta trăsăturile unui NEP viu colorat şi absurd. Una din trăsăturile romanului lui Vlad Grecu este că el introduce peste tot comentarii auctoriale. Astfel, nici tranziţia nu scapă de definiţie: „…tranziţia nu era de fapt altceva decât o simplă stagnare” (p. 131). Termenul de „stagnare” ne apropie de miezul problemei. Stagnarea e şi perioada de vreo zece ani care a precedat perestroika.
Cred că marea miză a cărţii constă în punctarea acestei legături dintre prezentul „mişelit” şi trecutul sovietic. O miză pe care prozatorul a ilustrat-o aşa cum s-a priceput, cu multe digresiuni spre zone cum ar fi ştiinţa, artele, psihologia, conflictologia, politologia, teoria romanului etc.
Până la urmă, romanul e unul parabolic. Fabrica de genii e acel creuzet (termenul apare şi el în carte cu aceeaşi semnificaţie) socio-internaţional în care se fabrica homo sovieticus. În acea vreme se specula cu vârf şi îndesat şi li se inducea oamenilor că noua entitate, poporul sovietic, este deosebit, ales (oamenii din URSS erau cei mai culţi, cei mai citiţi etc.), ca în anii de remisie a URSS-ului şi în cei de tranziţie spre ceea ce am moştenit implacabil să se dovedească că regele este gol (butada utilizată chiar de autor).
A doua parte a cărţii este dedicată revelaţiei lui Vistavoi: încercarea de a descoperi dacă nu cumva el are trăsăturile unui geniu. Începe prin a-şi măsura coeficientul de IQ şi a căuta căile de acces la Premiul Nobel. În acest context, îşi părăseşte soţia, trăind cu gândul la Nastenka, dar şi la o femeie locală, Olga, care i se pare mai potrivită pentru modul lui de a înţelege dragostea. Cartea e încărcată cu pagini de sex, unica expresie posibilă a genialităţii personajului. Spre stupoarea lui, descoperă că, deşi are un IQ bun, este departe de cel pe care îl posedă geniile. Îi sună pe cei de la Zelenogorsk ca să afle dacă nu cumva în acea perioadă a avut un salt genial al IQ-ului, dar dezamăgire şi aici. În curând află că Nastenka a plecat în America, iar Olga refuză să îşi abandoneze soţul, chiar dacă în partidele de sex apare ca o Eločka Şciukina. Olga nu este singura amantă a lui Vistavoi, aşa încât viaţa intimă pe care începe să o ducă devine de o promiscuitate crasă. De la sex protagonistul trece la business şi scrierea unui roman (i se pare cea mai uşoară cale de a obţine râvnitul premiu), domenii în care îşi încearcă „genialitatea”. Noua lui secretară din comerţul cu cheresteaua adusă din Rusia este o femeie tânără şi virtuoasă, totodată inaccesibilă, iar romanul pe care îl scrie de zor nu este acceptat spre publicare. Finalul romanului pe care îl caută scriitorul împreună cu redactorii din edituri simbolizează însuşi romanul lui Vlad Grecu şi chiar societatea moldovenească de tranziţie, prinsă într-un stop-cadru. Trebuie spus că scriitorul nu ezită să descrie lumea literară (în ultima parte a cărţii va avea şi o relaţie cu o poetă, deşi mărturiseşte că nu agreează poezia) cu elemente de satiră directă. Conflictul are la bază formaţia de inginer a lui Vistavoi vs. masa de scriitori descinşi din facultăţile filologice. Iată un fragment din discuţia dintre directorul unei edituri şi Vistavoi: „– Ce studii aveţi? – Inginer constructor… Are vreo importanţă? – Se vede după stil. – Păi de ce credeţi că în literatură trebuie să domine numai manierele filologilor?” (p. 180). Romancierul-Vistavoi combate elitismul lingvistic în care se complace literatura autohtonă, opunând acesteia înfăţişarea unei realităţi fruste, denudate, cu limbaj obscen strecurat în replicile unor personaje.
În fapt, romanul lui Vlad Grecu reprezintă povestea unui declin, a unui destin limitat şi pecetluit, dincolo de care nu se va putea trece. Scriitorul completează paleta, în unul din numeroasele sale comentarii incluse ca materie de roman, spunând că numele Vistavoi înseamnă în slava veche „ordonanţă”. În felul acesta, genialitatea căutată şi sperată se transformă, cum era şi de aşteptat, într-o bulă de săpun. Tot în această secţiune a volumului genialitatea este contrapusă unei societăţi rebarbative. Chiar Vistavoi urmează o degringoladă: de la o anumită elevaţie spre un tip încarcerat la balamuc din cauza recalcitranţei sale. Romanul cuprinde zeci de pagini de meditaţie şi analiză auctoriale asupra cauzelor care au dus societatea contemporană într-un impas. Aceste pagini adaugă romanului o alură eseistic-meditativ-declarativă, care creează o impresie echivocă.
Tot aici prozatorul uzează de tehnici postmoderniste: romanul Fabrica de genii devine istoria scrierii şi publicării lui. Avem şi un efect Menard, în oglinda căruia scriitorul (care dintre cei doi?) îşi varsă năduful. Sarabanda cu chinurile creaţiei şi obtuzitatea editorilor completează tabloul general burlesc. În spatele romancierului Vlad Grecu poate fi recunoscut dramaturgul Vlad Grecu, care a înlocuit majoritatea replicilor cu naraţiune şi descriere.
Partea a doua se încheie cu renunţarea la a căuta cu tot dinadinsul genialitatea şi accederea la o altă fază, redată într-un racursiu neaşteptat: „…până acum se simţea restrâns, ancorat în statutul lui de geniu, de azi înainte însă îşi rupe lanţurile şi-şi ia zborul! Acum e în drept să se simtă mai lejer, mai destins, iar unora, care se consideră extrem de merituoşi, chiar să le spună verde în ochi ce crede despre dânşii” (p. 201).
În partea a treia a cărţii, personajul principal se concentrează pe căutarea adevărului, enunţată anterior. El este pus în fel de fel de situaţii, în care trebuie să spargă tipare şi să rupă tabuuri într-o societate în care domină prefacerea, fariseismul, duplicitatea. Bineînţeles că acest drum are o singură direcţie: ospiciul, spre care protagonistul a parcurs o cale lungă, întortocheată şi previzibilă. Şi aici autorul nu uită să pună punctul pe i, dublând arta romanului cu o funcţie care îi este străină. El comentează din nou: „Numai că în ţara asta, ba la scară şi mai largă, trebuie să ajungi idiot ca să spui adevărul” (p. 322).
Vistavoi, încercând să-şi depăşească destinul şi fatalitatea, seamănă cu acea ştampilă bizară pe care a fabricat-o pentru businessul său şi pe care erau imprimate săgeţile lui Amur (reminiscenţă a activităţii trecute şi simbol al unei continuităţi defectuoase). El parcurge un traiect existenţial anevoios, servind mai curând drept hârtie de turnesol a societăţii şi lumii.
Mi-a plăcut că prozatorul reuşeşte în mare parte să înnobileze sau să altereze materia epică pentru a ilustra un curs al realităţii când în sus, când în jos. Se simte mâna unui regizor şi suflul unor lecturi (bunăoară, în capul fiecărui capitol e pus câte un fragment din Cornel George Popa, care ar putea fi una dintre posibilele piste).
Nu mi-a plăcut că autorul apelează la prea multe inserturi „ştiinţifice” şi „eseistice”, care întăresc impresia de corp străin supralicitat.
_______
Vlad Grecu, Fabrica de genii. Editura Prut, Chişinău, 2018