Categorii

Parteneri

„Încă mai cred că se poate construi o industrie performantă, nu șlagărul pe care-l fredonăm acum”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Încă mai cred că se poate construi o industrie performantă, nu șlagărul pe care-l fredonăm acum”

Interviu cu un cristian
 
Literatura română scrie pe mine”. Sloganul Casei de Pariuri Literare, care a sărbătorit, în 2020, zece ani de existență. În spatele acestei edituri, care a publicat în ultimul deceniu multe cărți foarte bune și a debutat o serie de scriitori care au confirmat ulterior, se află un cristian, omul care vede idei, așa cum l-a caracterizat Nora Iuga, un fanatic al literaturii române contemporane, adevărat deschizător de drumuri, dar și un personaj incomod prin adevărurile pe care nu se sfiește să le strige în gura mare.
 
Florin Hălălău: 2020 a fost un an foarte bun pentru Casa de Pariuri Literare, i-ați făcut în ciudă pandemiei de coronavirus. Ați publicat parcă mai multe cărți ca niciodată, ați realizat interviuri cu scriitori sub genericul Zoom pe literatura română, ați scos un volum-jurnal colectiv, intitulat Izolare forțată. De unde atâtea resurse de energie?
un cristian: Când nu mai ai nimic de sperat, apeși pedala până la capăt. Situația era oricum dificilă, am zis să riscăm totul. Era de totul sau nimic. Ne facem damblaua, cum se zice, și închidem șandramaua. Argumentul era cumva dublu: nu aveam nimic de pierdut și era o situație clară de acumulat portofoliu. Nu am să ascund faptul că am publicat cărți care erau în alte planuri editoriale și care au ajuns la noi efectiv conjunctural. În alte situații, nu ar fi ajuns. Pe de altă parte, când totul pare aproape de final, e bine să forțezi. Am pariat pe colaboratori, în loc să renunțăm la oameni, am atras oameni, am zis să încercăm să vedem cum e cu vânzarea directă, dacă librăriile tot nu reușeau să ne promoveze cărțile. Ne-am schimbat site-ul și ne-am aruncat cu capul înainte. Am avut și câțiva nebuni cu mine, ce-i drept, cărora le mulțumesc: Tudor Bogdan Alexandru, Maria Petricu, Paul Burcia, Beatrice Popescu. Plus câteva încurajări dinspre oameni cărora nu pot decât să le mulțumesc: Cornel Bălan, spre exemplu, un prozator care ne-a ajutat concret în 2020. Energie a fost mereu, cu resursele și oportunitățile a fost mereu mai greu. A fost un an complicat, ca să fiu foarte explicit, încă nu s-a terminat și pariul nostru e abia la jumătate de drum. Oricând ne putem scufunda, deci nu spun hop încă.
F. H.: Pariurile pe care le pui pe scriitorii români contemporani sunt mai toate câștigătoare. Descoperi în fiecare an noi generații de tineri scriitori, ca academiile bune din fotbal, ca să fac o paralelă cu sportul. Aveți și voi la CDPL un departament de scouting?
un cristian: Dacă am avea un astfel de departament, cu modestie, cel puțin 8 din cei mai buni 10 debutanți ar ajunge la noi. Așa ar fi trebuit, dacă planul meu inițial era respectat, dar e complicat. Pe piața asta trebuie să joci după niște reguli făcute de niște habarniști care au dus industria cărții într-o fundătură.
F. H.: Deși te prezinți ca personaj literar auxiliar, ai publicat în 2012 romanul Morții mă-tii, iar anul trecut, o carte pentru copii, Visul lui Râde-n somn, dovedind că ai stofă de scriitor. Ce mai ai în sertarul tău secret?
un cristian: Nu port costum, deci nu-mi place stofa. Da, mereu m-am prezentat ca personaj literar auxiliar și am explicat că un cristian, scris așa cu minuscule, e un brand în povestea asta literară. Văd că încă se poartă ghilimelele și nu se înțelege că există oameni care nu vor să fie scriitori în acte, ci branduri literare. În ultimii 3 ani, m-am apucat serios să citesc literatură pentru copii. Mi-am dat seama că habar n-aveam de o nișă extraordinară. Iar relația cu copiii mei m-a făcut să scriu seria Râde-n somn, care are acum vreo 7 părți. Dar unele-s pur și simplu de distracție, doar 3 vor fi publicate, ca să nu se sperie criticii literari că le ocup timpul și-așa limitat pentru lectură. Cât despre roman, n-a fost citit, observ din multe reacții, de altfel, trebuie să punem cumva capăt ideii ăsteia că scriitorii se citesc între ei. Citesc prea puțini, pentru că nu au bani să cumpere cărțile, asta fiind consecința sistemului literar falimentar de care am zis mai sus. Pe de altă parte, nu țin prea multe la secret, când mă implic în ceva fac public, tocmai pentru că nu e doar o miză literară. E un pariu personal, n-are de-a face cu topurile literare. Așa și la cărțile pentru copii. Știu că băiatul meu le adoră, le știe pe de rost, mi-e suficient. Reacțiile cititorilor mari și mici au fost ok, e de ajuns. Cărțile pentru copii le-am testat pe copii, la vârsta când nu puteau minți, așa că am avut parte de reacții directe și nefardate.
F. H.: Ai fost în ultimii 20 de ani tot timpul în avangarda promovării scriitorilor, începând de la carnetele carmen și no name, când scoteai pe piață ediții underground ale celor mai tineri poeți. Anul acesta, ai venit cu ediții sonore ale cărților de poezie, cititorul scanând cu telefonul mobil un cod QR de pe ultima pagină a cărții și ascultându-l citindu-și textele. Cum ți-a venit această idee extraordinară?
un cristian: Întâi de toate, a fost colecția etc., apoi Biblioteca de poezie (cred că prima disertație de master, Bibliologie, Facultatea de Litere București, nu m-am ferit niciodată să spun că n-am făcut Filologia). De ce insist să spun Bibliologie? Pentru că anii ăia, ’95-’96, erau foarte complicați pentru un băiat din provincie să intre la facultate la București. Dacă picai, te luau băieții veseli în armată și-atunci totul devenea problematic. Așa că am ales Bibliologia (facultate de 4 ani în cadrul Literelor bucureștene) tocmai pentru că nu mă puteam pregăti pentru filologie (unde erau tot 3 examene, literatură, gramatică și limbă străină, doar că aveai și o probă – eliminatorie –, un oral unde se pica în draci). Toți mergeau la Filologie, firește, unde existau 220 de locuri, spre deosebire de Bibliologie, unde erau 40. Biblioteconomia era colegiu, 30 de locuri, dar doar de 3 ani, deci pica din schemă. Apoi, la Bibliologie programul a fost mult mai lejer, inclusiv examenele, puteam merge la orice alte cursuri doream. Nu mai zic că numai la Bibliologie puteam să-mi aleg acea disertație practică (să fac la propriu o Bibliotecă de Poezie care să funcționeze la Litere 3 luni). Și cum am stat anul acela acasă cu tata, aflat în fază terminală de cancer (că Morții Mă-tii nu e un titlu oarecare, vorb-aia, la ora când am intrat la facultate am bifat cam toți morții care au contat din partea mamei), am ales cu ochii închiși Bibliologia, ca să am o șansă. Și, din fericire, am avut-o, chit că al treilea peste linie. Dar să nu divaghez. Singura idee extraordinară pe care am avut-o până acum a fost să fac orice e posibil ca să scap de armata obligatorie și să dau la Bibliologie, pentru că era posibil și un Master și o altfel de libertate. Mai departe, fiind pasionat de literatură, nu puteam rata întâlnirea cu scriitorii din facultate și nu numai. Edițiile underground (gratuite), revistele, edițiile sonore etc. mi-au părut lucruri normale. În liceu, înregistram cam tot ce voiam la casetofon, cum să nu vreau să scot colecții, fie și de uz personal, cu poeți citindu-și cărțile?
Așa că la idei și proiecte am stat mereu bine, fără modestie. Nu mai zic de reviste Fracturi (seria a doua) sau pana mea, reviste care au însemnat ceva, cât au durat, cel puțin pentru generația 2000. Idei, prin urmare, au fost mereu (standul de autor din Club A, standurile personalizate care se schimbau zilnic la târgurile de carte, documentarele despre scriitori care să ruleze în școli). Ideea cu codul QR-ul ține de tehnologie. Dacă se poate face, de ce nu? Ediții sonore făcusem pe casete audio din 2001, de când cu Biblioteca de poezie (existau seri speciale în care se ascultau la casetofon înregistrări cu poeți), lipsea doar posibilitatea financiară. Nu puteam scoate decât underground casete audio (în 1999, am și scos Pachetul Ianuș cu casetă audio), dar cam atât. Acum, ne ajută tehnologia, îmi rezolv și o obsesie mai veche, de-a asculta cartea în lectura autorului, au și cititorii ocazia să se bucure de o soluție eficientă. În plus, ca să revin puțin la vizibilitate, de-acum nu mai pot invoca nici criticii faptul că n-a ajuns cartea la ei: li se poate da un link, măcar să o asculte. Nu glumesc, chiar m-am gândit să le fac acest favor să ajungă la zi cu lecturile.
 F. H.: În calitate de producător, ai colaborat cu regizori tineri și buni pentru a face filme documentar-artistice despre scriitori. Datorită ție, îi avem astăzi la liber pe YouTube pe Nora Iuga, Angela Marinescu, Constantin Abăluță, Valeriu Mircea Popa. Pe cine mai ai în plan să mediatizezi?
un cristian: Și mai există și un filmuleț de 5 minute cu Gabriel Chifu, printre alte zeci din aceeași serie de 5 minute, știu c-a făcut obiectul multor glumițe ale unora care nu prea pricep că un sistem literar nu e făcut după reguli valorice, ci adună fel de fel de actanți. Era un filmuleț făcut prin 2010, înainte de premiile cu cântec obținute mai apoi de autor, și m-am trezit ștampilat de fel de fel de experți care confundă grav lucrurile. Da, am produs (asta înseamnă plătit operatori, regizori, că n-am filmat eu, că m-am crezut operator sau regizor) mai multe filme documentare (două vizează revistele Observator cultural și Ziarul de duminică), foarte drag mi-e filmul documentar despre George Almosnino, dar Aici Nora Iuga e preferatul, fie și pentru că am lucrat la el 8 ani și l-am modificat radical în ultima săptămână dinaintea premierei. Și-acum mă gândesc ce nebunie am putut face cu Vlad Rotaru, regizorul, când i-am spus că trebuie schimbat radical în 7 zile. L-am montat pe un laptop și ne-a scos peri albi. Dar a și luat premiul pentru imagine la Docuart, un festival de film. Cei dinspre literatură n-au ajuns să-nțeleagă prea bine rostul acestor documentare sau mizează pe artisticării (n-o să intru-n detalii, că iar vor comenta fel de fel de experți). Am în lucru câteva documentare, chiar unul cu Octavian Soviany, pe care l-am tot modificat în ultimii 5 ani de 4 ori. Nu mă grăbesc, filmele costă mult mai mult decât cărțile, trebuie să lucrezi cu imagini, cu muzică, să accepți păreri diferite, când va fi să iasă, voi da de știre. Peste 5-10 ani, se va vedea rostul lor și poate se va înțelege că a existat un proiect pentru ele, nu au apărut ca să dea nu știu cine o lovitură de imagine.
F. H.: Vorbeai de revistele Fracturi și pana mea. Anul acesta ai ieșit cu alt proiect publicistic, revista Țignal, subintitulată zgomot de fond editorial dinspre Casa de pariuri literare. Sunt norocoși autorii pe care îi publici cu asemenea reclamă. Te gândești și la ediții pe hârtie?
un cristian: Țignal e un semnal editorial în care integrăm părți audio și booktrailere și putem dialoga cu autorii. Chestionarul, pe care-l fac din 2003, arată plusuri și minusuri ale industriei, nu se poate să omiți părerea autorilor pe aspecte elementare (relația cu editorii, necesitatea unui agent literar etc.). Pe hârtie va fi altceva, Țignal este momentan un produs pentru on-line, care iese pe 2, 12 și 22 ale lunii. Până ne plictisim.
F. H.: După mai bine de un an de pauză, mi s-a făcut dor de festurile pe care le organizai înainte de pandemie. Ce se mai aude cu ele?
un cristian: Să vedem cu situația pandemică, deocamdată, suntem departe de normalitate. Nu m-aș grăbi cu ele, pentru că am copii mici acasă și vreau să stau cât mai mult cu ei, lumea literară fiind și-așa una cu foarte multe mizerii, false relaționări și destul de multă prostie (iată c-am zis-o). Timpul a devenit mai scurt momentan, prefer să-mi rezolv vechile obsesii dincolo de microfonul de club. Încă mai cred că se poate construi o industrie performantă, nu șlagărul pe care-l fredonăm acum, dar pentru asta e nevoie de altfel de acțiune. Iar acțiunea în acest moment nu mai ține de întreținerea unui public (care trebuia convins să participe, care trebuia învățat să cumpere cărți etc.), pentru că publicul pare să se fi trezit și el. E nevoie de cărți, de proiecte, de a miza pe autor, de multiart. Dar nu prin tradiționale lansări pentru 20 de autografe. Cred că am intrat într-o nouă fază odată cu pandemia, mi se pare mai important să lași cartea să circule decât să convingi 20-50 de spectatori să o citească. Nu mai am încredere în evenimentele de club, deși, probabil, le voi mai folosi, dar mi se par din altă viață.
 
București, iulie 2021