Categorii

Parteneri

Înapoi (înainte?) spre oblomovism (Iacob Florea, Un halat pentru un secol. Oblomovismul, în răspăr)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Înapoi (înainte?) spre oblomovism (Iacob Florea, Un halat pentru un secol. Oblomovismul, în răspăr)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Iacob Florea face parte din acea categorie rară de scriitori/prozatori pe care îi interesează mereu lucrurile făcute/scrise altfel. O știu, în primul rând, din proza sa scurtă, rezervată unor fini cunoscători ai fenomenului prozastic. Textele sale se caracterizează fie prin construcția atentă a subiectului, cu întorsături neașteptate care suscită în permanență interesul și gustul estetic, fie prin subiecte mai comune, dar care pun în valoare detaliul și nuanța. De aceea, apelul la o temă precum e cea legată de personajul Oblomov și fenomenul oblomovismului mi se pare unul firesc. Încă de la apariția sa, în 1856, romanul lui Goncearov a intrat în atenția criticii literare și nu numai, întrucât oblomovismul, cum recunoaște și Iacob Florea, autorul eseului Un halat pentru un secol, devine un concept încărcat social, psihologic și chiar politic. Nu este de prisos să reproducem și noi fragmentul final din roman, în care Stolz, prietenul protagonistului, discută cu un literat despre o eventuală moștenire culturală. E fragmentul decupat de eseist datorită semnificației sale simbolice deosebite:
„– Oblomovismul? repetă literatul cu nedumerire. Ce înseamnă asta?
– O să-ți povestesc îndată: lasă-mă numai să-mi adun gândurile și amintirile. Iar tu notează, poate că o să-ți folosească la ceva.
Și-i povesti (Stolz – n.n.) cele ce au fost scrise aici.”
Faptul că în roman apare deja termenul de oblomovism îi imprimă acestuia trăsătura de metadiscurs, când însăși opera literară este cea care pune în circulație un concept teoretic inedit. Iar ultima frază a lui Stolz ne trimite spre procedeele textualiste, utilizate aici avant la lettre, așa cum apar unele în nuvela lui Negruzzi O alergare de cai (Скачка).
Volumul autorului bucureștean nu constituie un studiu monografic, cum ar sugera conținutul destul de unitar al subiectului luat în dezbatere. Este, de fapt, o abordare liberă a lui Oblomov și a oblomovismului, precum și a diverselor conexiuni, care – unele îndepărtate – duc, previzibil sau imprevizibil, spre tema cu pricina. Astfel, volumul apare drept un puzzle cu numeroase linkuri.
După ce expune pe scurt conținutul romanului, eseistul trece în revistă evoluția punctelor de vedere asupra acestui personaj controversat. Autorul avertizează că este conștient de existența a numeroase interpretări, de aceea selectează câteva mai importante, dar mai ales care circumscriu unor paradigme mai ample. Se știe că, de la început, personajul a fost perceput negativ. Iacob Florea alege trei situații diferite, care au însă în comun același tratament de respingere a personajului ca purtător al unei ideologii reprobabile. Dobroliubov este cel care lansează personajul, mai curând fenomenul, pe orbita hermeneutică, amintind, totodată, că Oblomov reprezintă un semn al timpului. Al doilea autor care îi dă oblomovismului o nouă turnură nu este altcineva decât conducătorul revoluției ruse din octombrie 1917. În viziunea lui Lenin, Oblomov este chipul funcționarului născut de noua putere a sovietelor și pierdut într-o birocrație interminabilă. Verdictul este rostit în spirit revoluționar: „...Oblomov a rămas și va fi nevoie ca vreme îndelungată să-l speli, să-l cureți, să-l scarmeni și să-l scuturi pentru a putea scoate ceva dintr-însul.” Ultimul element din această triadă este Buharin, care a fost atacat de oficiosul cotidian Pravda, pentru că ideologul afirmase, între altele, că națiunea rusă este una plină de Oblomovi.
În următorul capitol, Iacob Florea descrie lansarea altei paradigme, legate de reabilitarea fenomenului oblomo­vist, degradat în țara sa de origine, unde bolșevicii preluaseră puterea. Este vorba de doi filosofi francezi, care înnobilează termenul și îi insuflă dimensiuni filosofice nebănuite. Ca să tempereze puțin entuziasmul filosofilor francezi, care îl redescoperiseră pe Oblomov, autorul eseului afirmă: „Numai că el nu vrea să devină teoreticianul unui mod de viață. Nu vrea să întemeieze o filosofie. El vrea să trăiască. Să-și ducă viața în conformitate cu natura sa. Vrea să se asigure că poate visa. Poate nu o va face niciodată. Probabil că gândul ăsta va rămâne o pură virtualitate. Dar el vrea răgazul ăsta. Intervalul ăsta. Încă nu știe că va fi un destin.” (p. 30) Spre final, vom vedea că autorul va reveni mai tranșant și mai explicit la aceste afirmații.
Iacob Florea nu creează eșafodaj filosofic, chiar dacă mai apelează uneori la unii filosofi, la Nietzsche, de pildă. Totuși, el caută unele justificări pentru acest personaj buclucaș și le caută în materia romanescă, pe care o analizează. Bunăoară, în episodul consacrat mutării lui Oblomov în alt imobil, evidențiază replica nevinovată a servitorului Zahar, care, la refuzul stăpânului de a trece în altă casă, îi spune că nu e nicio problemă: se mută și alții, „care nu-s mai prejos decât noi”. Replica declanșează o adevărată furtună într-un pahar cu apă: cum de a îndrăznit Zahar să îl compare cu alții? Eseistul vede în furia lui Oblomov „prima criză de conștiință” (p. 37) sau, mai curând, semnul conștiinței de sine, iar citatul din roman despre faptul că protagonistul simțea înlăuntrul său „ceva bun și luminos” și „că demult ar fi fost timpul ca acest aur să se preschimbe în monedă și să circule” confirmă această supoziție. Și la aceste mici răbufniri ale personajului ales se va reveni.
În continuare, în capitole mici, autorul discută pasaje din carte, care să-l contureze pe Oblomov mai bine, să-i ofere un profil așa cum l-a văzut/i-a apărut acesta la lectura/relectura romanului. Uneori, comentariile sunt apropiate de text, alteori nu, textul fiind doar un prilej. Iacob Florea vede în halatul personajului sau în piesa muzicală preferată – Casta diva din Norma lui Bellini – adevărate perspective, demne de interpretări savuroase. Sunt decupate fragmentele – nu puține – în care Oblomov apare drept un personaj simpatetic. În O zi din viața lui Oblomov este descrisă viața plină de poezie și idilism, dar și replica recunoscătoare a prietenului său Stolz: „Ești poet!” Într-un subcapitol, intitulat Lumea din afară, Oblomov descrie în chip parodic acțiunile oamenilor, opuși evident modului de viață inactiv și oniric dus de el. Nu lipsește nici întrebarea sacramentală, generatoare de oblomovism: „Nu văd prin ce sunt mai rău eu care stau culcat la mine acasă, fără să mă năucesc cu treburi și valeți.”
Evident că la antipozi se situează Stolz, căruia autorul eseului îi dedică un portret plastic. Antiteza Oblomov-Stolz este departe de a fi epuizată. Ea poate căpăta dimensiuni nebănuite și în noul context planetar, al industrializării excesive efectuate de oamenii de afaceri energici. În consecință, avem o planetă tot mai distorsionată și poluată, încât se impune imperios o schimbare de orientare, de modificare a modului existențial al tuturor oamenilor.
Scriitorul și cercetătorul fenomenului oblomovist emite mai multe idei. Una care merită a fi pusă pe tapet este că Oblomov nu-i un caz tipic rusesc, așa cum a fost acreditată ideea o lungă perioadă de timp. „Oblomov este povestea unui om. Un om care, la un moment dat, se hotărăște să întoarcă spatele lumii”
(p. 66). Deci Oblomov reprezintă un arhetip universal. Argumentul principal, invocat în eseu, este că, odată cu trecerea timpului, devine tot mai evident că lumea construită de „Stolzi” ne duce într-o fundătură. Ceea ce caută să construiască grăbit Stolz și ceilalți ca el constituie marea iluzie, și nu visele și reveriile lui Oblomov. Ceea ce se deslușea primilor hermeneuți drept o piramidă întoarsă în care trăiește Oblomov acum apare tot mai distinct drept una așezată normal pe pământ. Într-adevăr, astăzi devine clar că a trăi nu înseamnă a te agita în urgențe, ci a te elibera de ele. (Este reprodus fragmentul când Oblomov era sufocat la serviciu de notele care veneau avalanșă peste el, întrebându-se într-o pauză: „Când să mai trăiască omul?”) Statisticile ilustrează că circa 70-80% dintre angajați nu au nicio plăcere de la jobul lor. Nu am cum să nu-i dau dreptate lui Iacob Florea, care spune: „Oblomov a văzut înaintea tuturor încotro se îndreaptă lumea,” (p. 67)
În capitolul următor, Iacob Florea încearcă să privească (singur, dar și cu ochii lui Cioran sau Kundera) în epoca imediat precedentă, ca să descopere că atunci „societatea... avea timp cu nemiluita” (p. 71) sau, într-o parafrază evoluată a lui Preda, „timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii”. Mai mult, eseistul nuanțează ideea din capitolul precedent: Oblomov „înțelege că omul, dacă va continua să meargă pe acest drum, se va pierde ca om. Și punctul final va fi insignifianța lui.” (p. 72) În scenariile cele mai sinistre, inteligența artificială (despre care autorul însuși amintește la p. 91) va avea câștig de cauză în fața celei naturale. Puțin mai încolo, autorul lucrării spune că viteza cu care au început să se deruleze lucrurile l-au absolvit pe Oblomov de „vină” și au schimbat radical perspectiva interpretativă.
Într-un capitol intitulat Desenul din covor, Iacob Florea îl situează pe Oblomov într-o nouă companie pentru a-i dibui diferențele: Bartleby, personajul din povestirea omonimă a lui Mellville, și leneșul din Povestea unui om leneș de Creangă. Cât de nebănuite sunt căile Domnului: Bartleby, invocat printre precursorii postmodernismului, este apropiat de contemporanul său, Oblomov. Dintre cele trei personaje atât de asemănătoare, Oblomov, oricât de surprinzător ar suna, pare „omul revoltat”, un fel de model pentru celebrul eseu al lui Camus. „Oblomov, mai mult decât companionii săi, pare să meargă puțin mai departe.” Și, paradoxal, „cel care mișcă lucrurile cu adevărat nu este el, ci oblomovismul.” (p. 88)
Din aproape în aproape, Iacob Florea ajunge să își deconspire sursele și, mai ales, imboldul primar care a stat la baza scrierii unei disertații despre Oblomov și oblomovism. Este vorba despre lucrarea lui Gauitier consacrată doamnei Bovary și bovarismului. Iacob Florea este de părere că bovarismul și oblomovismul se aseamănă în vechile interpretări – sociologică a lui Lenin sau filosofică a lui Levinas ș.a. –, și nu în noile viziuni răsărite între timp. „Bovarismul se legitima ca o lege universală, capacitatea omului de a se concepe altul decât este putând fi aplicată atât indivizilor, geniali sau snobi, cât și colectivităților, sociale sau religioase.”
(p. 97) „Oblomovismul meu înseamnă capacitatea omului de a întoarce spatele lumii pentru a se salva ca om.” (p. 99)
Gândit și elaborat vreme îndelungată, peste treizeci de ani, eseul lui Iacob Florea reprezintă un exercițiu de virtuozitate a genului și dovada unei erudiții elevate. Ceea ce admite și autorul eseului este că „drama” lui Oblomov și produsul său, oblomovismul, încă nu s-au încheiat. Subiectul mai este capabil de surprize.
_______
Iacob Florea, Un halat pentru un secol. Oblomovismul, în răspăr. Editura Tracus Arte, București, 2021