Categorii

Parteneri

„Înapoi la textele însele”: o nouă lectură a lui Marx (Ion Militaru Mai este acesta oare un filosof? Eseu despre Karl Marx)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Înapoi la textele însele”: o nouă lectură a lui Marx (Ion Militaru Mai este acesta oare un filosof? Eseu despre Karl Marx)

imaginea utilizatorului Alex Cosmescu

Volumul filosofului român Ion Militaru Mai este acesta oare un filosof? Eseu despre Karl Marx (Cartea Românească, 2018) constituie o expresie a unei atitudini specific filosofice față de o situație dureroasă pentru țările din fostul lagăr socialist.
Aici practic orice discuție despre Marx se ciocnește de câteva probleme. Prima, paradoxal, este ignoranța. Cu toate că regimurile comuniste s-au revendicat de la opera lui Marx, textele acestuia erau mai curând obiect de venerație abstractă decât de lectură atentă. În cuvintele lui Ion Militaru, „A fost Marx un gânditor familiar lumii comuniste? Dimpotrivă! Mai străin, poate, ca oricare altul, a furnizat acestei lumi un obiect de idolatrie”. A doua, resimțită extrem de acut, este tentația de a-l privi pe Marx drept responsabil pentru crimele comunismului și de a-l respinge – în fond, tot în baza unei ignoranțe sau a unei încăpățânări de a nu-l citi –, afirmând că o gândire ce a avut drept consecințe atrocitățile regimurilor comuniste este viciată în esența ei. A treia, aflată în conexiune strânsă cu primele două, este faptul că, în momentul în care aduci în discuție numele lui Marx, te poziționezi automat drept „apărător” al unei ideologii și adversar al alteia – deseori nici măcar recunoscută ca atare (cum, de fapt, îi și șade bine unei ideologii).
În acest context, nici nu e de mirare că lucrarea lui Ion Militaru este o primă încercare în spațiul românesc de a-l citi pe Marx așa cum un filosof citește un alt filosof – luând frază cu frază, încercând să vezi cum se constituie sensul, ce se spune efectiv în fraza aceea, cât de coerent e și dacă e adevărat. Faptul că un asemenea lucru – a citi Marx așa cum ai citi orice alt filosof – a fost posibil în spațiul românesc abia la trei decenii de la căderea comunismului este, în fond, mărturia unei traume și a unei reticențe pe care o avem față de acea perioadă.
Inteligent, Ion Militaru lasă deschis răspunsul la întrebarea privind legitimitatea acuzațiilor care i se aduc lui Marx.
Pe de o parte, „Gândirea lui nu este totuna cu gândirea lui Lenin, Stalin sau a altui lider totalitar. El nu a condus nicio dictatură, niciun falanster și nici măcar, sub formă de experiment minuscul, o fermă comunistă oarecare. Operă istorică a sa, în sens imediat, nu există. Nu există decât idei și o imensă, cosmică perspectivă asupra lumii. Tocmai așa ceva avea să fie trecut cu vederea și ignorat pe motiv de inculpare istorică și găsire a țapului ispășitor. Marx nu este însă răspunzător decât de propriul său comunism. Iar în acest comunism nu există nici lagăre, nici execuții, nici CEKA, nu există nimic real. Nu există decât idei [...] Nu a organizat lagăre de concentrare și nu a semnat sentințe sau condamnări la moarte. A judecat o lume care i-a părut nedreaptă și a gândit una care s-o mântuie. Pentru așa ceva nu poate fi demis din filosofie”.
Pe de altă parte, „logica inculpării”: „Dacă există gradații în idee și, deopotrivă, în istorie, așa cum ne învață Hegel, atunci: ceea ce este mai real în idee este istoria, iar ceea ce este mai vizibil în istorie este ideea. Mai departe, cu aplicație pentru posteritatea gândirii hegeliene, ceea ce este mai real în ideea marxistă este istoria comunistă: colectivizare forțată, industrializare nefirească, dictatură politică. Ceea ce este mai vizibil în această istorie este ideea marxistă, și pentru că oamenii sunt producătorii reprezentărilor, ai ideilor lor, ideea marxistă înseamnă Marx însuși. Dacă istoria se face în numele ideii, ideea se inculpă în numele istoriei. Nu există recurs!”.
În fața acestei dileme, cel mai onest răspuns este însăși practica autorului. Nu se pune problema unei acuzări sau apologii, ci a unei înțelegeri. Iar înțelegerea se întâmplă prin lectură atentă.
Or, anume de lectură atentă a și fost lipsit Marx în țările comuniste. O lectură liberă, acea „luptă corp la corp” despre care vorbește Platon, între mințile a două persoane – aici, cel care citește și cel care este citit. O lectură cu minimum de referințe, care nu face paradă de erudiție, nici paradă de adeziune la o dogmă – un ascetism metodologic similar cu îndemnul husserlian „înapoi la lucrurile însele”, care, în acest caz, sunt „textele însele”. O lectură care se oprește nu doar asupra a ceea ce este efectiv spus, ci și asupra a ceea ce este lăsat nespus – asupra implicațiilor, asupra rețelei de metafore obsesive pentru un autor, asupra tipului de exemple care este preferat.
Lectura lui Ion Militaru se oprește, bunăoară, asupra a ceea ce putem numi „stratul ocult” al lexicului lui Marx – referințele acestuia la „stafii”, „enigme” sau „fetișism”. Sau asupra exemplelor din mitologie sau din cultura clasică, inclusiv a metaforelor cu substrat religios. Înseși alegerile acestor metafore spun ceva despre tipul de gândire pe care și l-a asumat Marx. Astfel apare drept legitimă o altă întrebare, pe care o și examinează filosoful român: în ce măsură Marx își este fidel propriei lui metodologii, care presupune pornirea de la datul istoric concret – indivizi umani vii în condițiile în care se regăsesc aceștia? În ce momente rămâne aproape de o fenomenologie a experienței muncitorului înstrăinat de produsul propriei munci sau a beneficiarului mărfii și în ce momente construiește o mitologie elaborată?
O asemenea lectură atentă, oscilând între examinarea pertinentă a alegerilor stilistice și investigarea coerenței ideilor și frazelor și a măsurii în care acestea răspund, în fapt, unei realități, permite crearea unei imagini care, parafrazându-l pe Croce, arată „ce e viu și ce e mort în filosofia lui Marx”.
Revenind – lucrarea lui Ion Militaru demonstrează, practic în regim live, cum citește un filosof alt filosof. Iar faptul că cel care citește este un gânditor român, format în mediul lui Noica, beneficiarul unor stagii de cercetare la Sorbona imediat după căderea comunismului, iar cel care este citit este gânditorul de la textele căruia s-a revendicat regimul totalitar care, practic, a însemnat interdicția acestui tip de lectură ne-ar apărea drept contingent – dacă nu ar fi remarcate înseși problemele menționate la începutul recenziei de față.