Puține sînt subiectele mai intens explorate decît etnicitatea și naționalismul. Despre componentele acestui binom s-a scris, literalmente, enorm și aproape că o viață nu ar fi de ajuns pentru a citi totul.
Explicațiile sînt atît de evidente, încît enumerarea lor este inutilă. Controversele întreținute de istoria acestei forme de comunitate, în schimb, merită recapitulate, nu numai pentru că sînt actuale (cum altfel?), dar și fiindcă au implicații importante asupra a ceea ce se întîmplă astăzi în lume. Ele alimentează interesul mereu viu pentru fenomenul național.
Sintetizînd și simplificînd, se poate spune că aceste controverse privesc două chestiuni conexe: raportul națiune-etnicitate și geneza națiunilor și a naționalismului.
Interpretările tradiționale, de natură „genealogică” și – ca să spunem așa – ontologică despre națiune – exemplificate de scrierile lui Anthony D. Smith, Roger Brubaker, Anthony Giddens și ale multor altora – văd în această formă de comunitate rezultanta „legică” a unui lung proces evolutiv, care culminează cu modernitatea. Din perspectiva acestor teorii, națiunile nu sînt categorii intelectuale, ci realități social-istorice concrete, a căror apariție (inevitabilă) definește un stadiu istoric la care ajung mai devreme sau mai tîrziu toate societățile. Potrivit acelorași teorii, națiunile moderne nu pot fi desprinse de substratul lor etnic și nici înțelese în afara unor condiționări specifice („piață”, „burghezie” și „stat centralizat”), care le grăbesc emergența. Marxismul a fost – cum poate își mai amintesc unii – ipostaza cea mai pură a acestui determinism (absent, totuși, din scrierile autorilor citați).
În opoziție cu ea, concepțiile „culturaliste” (conturate cam cu trei decenii în urmă) consideră națiunile drept simple ficțiuni „inventate” de noile elite sociale din nevoia de a se legitima politic. Fie că vorbim de „istorie”, de „tradiții” și „folclor”, totul a fost creat de aceste elite pentru a conferi națiunilor consistența și aparența unei vechimi, de fapt, inexistente (un postulat care neagă și însemnătatea antecedentelor etnice ale naționalismului modern). Anne-Marie Thiesse și Eric J. Hobsbawm se numără printre cei mai cunoscuți adepți ai acestor teorii, care au făcut prozeliți și la noi (nimeni altul decît Lucian Boia, care nu merge, totuși, atît de departe ca cei doi cu „teoria invenției”). În varianta ei „soft”, ilustrată de Ernest Gellner și, mai aproape de noi, de Benedict Anderson, această poziție neagă caracterul „inventat” al națiunilor și naționalismului, dar le asociază exclusiv lumii moderne. Antecedentele etnice ale națiunii nu sînt ignorate, dar mai importantă decît ele este considerată acțiunea conjugată a factorilor modernității.
Acesta este, grosso modo, contextul istoriografic în care se înscrie și amplul eseu (de peste 460 de pagini) al lui Pascal Ory. Cititorii acestei rubrici își mai amintesc, probabil, de un savuros volum al aceluiași autor, comentat tot aici, privitor la inventarea „bronzului” estival. Spre deosebire de acela, cartea de care mă ocup acum este mai „în linie” cu preocupările de o viață ale lui Ory, dedicate istoriei contemporane a Franței (secolele XIX-XX), îndeosebi ideilor politice și fenomenului național. Titlul ei îl reproduce pe cel al unei celebre conferințe susținute de Ernest Renan la Sorbona, în 1882, care inaugura o nouă viziune asupra fenomenului național (înțeles ca o comunitate de voință), opusă organicismului herderian, bazat pe origine („sînge”) și limbă. Rostul acestei repetiții este însă, aici, doar euristic: titlul sugerează că, oricît le-am defini și interpreta, națiunea și naționalismul rămîn noțiuni deschise, supuse continuu revizuirilor și recalibrărilor de perspectivă. Aceasta este, de altfel, una din ideile centrale (și originale) ale eseului (pe lîngă perspectiva mondială a abordării fenomenului): formarea națiunilor – sugerează Ory – nu se încheie niciodată. Națiunile și naționalismul nu reprezintă un „stadiu” al evoluției istorice, la care s-ar ajunge pe o cale istoric determinată, ci un fenomen dinamic, „flexibil” și – mai ales în perioada contemporană – permanent reconfigurabil. Unele comunități etno-naționale (cum sînt cele europene, dar și sud-americane și asiatice) apar și reușesc să se mențină; altele dau înapoi sau se dezintegrează (Tibetul, uigurii, Savoia), ori (ca Scoția, Catalonia, Corsica, Bretania, Țara Galilor) rămîn într-un stadiu intermediar, fără a accede, din diferite motive, la rangul unor entități independente, deși au o identitate accentuată. „Naționalul – scrie Ory – este întotdeauna un proces [iar asta] cu atît mai mult, cu cît națiunea pe care el o produce poate rămîne mult timp într-un stadiu de șantier.” (p. 376)
Dar ce anume „creează” o națiune? Cum se ajunge aici? Nu printr-o „invenție”, afirmă autorul, ci, mai curînd, printr-o „construcție”, asemenea tuturor structurilor care alcătuiesc o societate. „Națiunea este o construcție socială – notează el, oarecum în spiritul teoriei lui Cornelius Castoriadis despre „instituirea imaginară a societății” – dar asta nu face decît s-o apropie de orice instituție a socialului – Stat, Biserică, familie, gen, falanster, mafie.” Ceea ce contează nu e faptul că națiunile sînt „construite”. Contează că acest proces de fabricare „produce efecte concrete, tangibile, reale”. (p. 414)
Construcția națiunilor – notează Ory – constituie un proces complex, la care participă numeroși factori. Dinamica sa nu este aceeași peste tot: uneori (ca în Europa), „construirea” națiunii durează secole. Alteori, ca în Asia Centrală și de Sud-Est sau în Africa, ritmul este rapid. În toate cazurile însă, rolul hotărîtor îl are factorul politic, indiferent de formele sale istorice. Autorul se înscrie aici, încă o dată, pe o line diferită de interpretările tradiționale ale formării națiunii și a naționalismului, potrivit cărora politicul (în ipostaza statului național) era urmarea acestor procese, nu cauza lor. De fapt, afirmă Ory, lucrurile trebuie privite invers: indiferent că este vorba de monarhiile medievale, de regimurile coloniale sau de stalinism, națiunile sînt imposibil de gîndit în absența unei ample acțiuni prealabile (mai lungi sau mai scurte, pașnică sau voluntaristă) de unificare și omogenizare teritorială și etnică. De aceea, disputa în jurul originii națiunilor (medievale sau moderne?) nu are sens: emergența acestor comunități este proteică și indiferent cît de departe (ca în Europa occidentală) sau de aproape a pornit (cazul unor națiuni din fostul imperiu sovietic sau din Iugoslavia titoistă), a fost întotdeauna impulsionată politic (pentru detalii, trimit la cap. I și III ale cărții, Une invention démocratique, respectiv, Une ressource politique).
Deși are un rol determinant, factorul politic nu este însă de ajuns pentru a „construi” o națiune. Aceasta nu poate fi instituită fără prezența unor premise culturale (în sensul foarte larg al cuvîntului), pe care politicul le activează și le coagulează. Pascal Ory caracterizează plastic instrumentalizarea acestor premise drept o „construcție poetică” (cap. II). Cele mai importante dintre ele sînt numele poporului, spațiul său geografic, graiurile pe care acesta le vorbește (contopite, treptat, într-unul singur, purificat și șlefuit), confesiunile religioase, simbolurile și miturile, dar ponderea fiecărui factor (ca și ipostaza pe care o poate împrumuta) va­riază enorm, în funcție de condițiile locale. Limba, de exemplu, joacă peste tot un rol important ca element al apartenenței, dar felul în care modelează ea „profilul” unei comunități naționale este diferit. Elveția, bunăoară, recunoaște patru limbi oficiale. În Norvegia, dominantă a fost, multă vreme, concurența dintre două graiuri: limba cultă, cu puternice influențe daneze, și aceea „neaoșă”, de sorginte populară, care, de altfel, s-a și impus. India și țările africane au adoptat ca limbă oficială aceea a fostelor puteri coloniale, iar exemplele pot continua. Același lucru se poate spune despre fiecare din ceilalți factori, caracterizați prin­tr-o varietate a chipurilor și o diversitate de acțiune, imposibil de adus la un numitor comun. „Jocul” lor mereu schimbător în funcție de conjunctură creează ceea ce sociologii numesc „habitus”-ul național, care diferențiază națiunile, în ciuda „tiparului” lor comun.
Factorul politic, învestit de Ory cu un rol determinant în agregarea elementelor identitare, îl face pe autor să fie mai optimist decît mulți dintre contemporani în privința unuia din fenomenele cele mai îngrijorătoare din ultimii ani: cel al migranților. Paradoxal – sugerează el – deși națiunile sînt (sau mai degrabă par) extrem de individualizate și omogene din punct de vedere cultural (imagine accentuată de toți xenofobii), ele au asimilat continuu tot ce venea din afară. „O națiune în acțiune – afirmă Pascal Ory – este o mare mașină de integrare.” „Imigrantul – continuă el – se definește nu atît prin originile sale, la care vor să-l reducă xenofobii, ... cît prin distanța față de ele, fie că aceasta este voluntară sau impusă.” Și mai departe: „În durata lungă a unei generații, întoarcerea [imigrantului] în țara natală constituie excepția de la această lege istorică a migrațiilor. Imigrantul rămîne și prinde rădăcini.” (p. 418)
Personal, mă îndoiesc că este așa, iar – ca să nu dau decît două exemple – reîntoarcerea acasă în număr mare a portughezilor stabiliți în Elveția sau violența ocazională cu care se afirmă identitatea islamică chiar în Franța infirmă judecata lui Ory și, implicit, relativizează principala sa teză, referitoare la funcția centripetă a politicului în cadrul comunităților naționale. Că acțiunea omogenizatoare a politicului nu reușește întotdeauna o ilustrează destul de bine și eșecul „confecționării” de către defunctul regim sovietic a unei „națiuni moldovenești”, cu o identitate lingvistică și istorică proprie (un caz pe care autorul nu-l analizează). În treacăt fie spus, nici epigonii contemporani ai regimului nu au reușit mai bine în aceeași privință.
Aceste critici nu umbresc interesul cu care se citește cartea lui Pascal Ory, interes sporit de perspectiva mondială în care autorul tratează fenomenul național. În contra multor profeții mai vechi sau mai noi, istoricul francez are dreptate să creadă că națiunea – pe care el o numește „marea ficțiune utilă a societății moderne” – nu și-a încheiat existența istorică. Ea rămîne (pentru cine știe cît timp?) o realitate structurală a lumii contemporane.
_______
Pascal Ory, Qu’est-ce qu’une nation? Une histoire mondiale, Paris, Éditions Gallimard, 2020.