Categorii

Parteneri

În contratimp cu memoria

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

În contratimp cu memoria

imaginea utilizatorului Adrian Ciubotaru

Antologia poeților minori din epoca Alecsandri & Bolintineanu (București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2017, în două volume) are de facto doi autori. „Considerațiile introductive” și „Nota asupra ediției”, selecția textelor și a referințelor critice, comentariile și adnotările îi aparțin lui Eugen Lungu. Autorii selectați și comentați de criticul basarabean sunt: în vol. I – Al. Pelimon, Gh. Sion, C. D. Aricescu, G. Baronzi, G. Crețeanu (poeți născuți pe la 1820), în vol. II – N. T. Orășanu, Al. Depărățeanu, Al. Sihleanu,
R. Ionescu, I. C. Fundescu și M. Zamphirescu (poeți născuți după 1830). Prefața este scrisă de acad. Eugen Simion, care deține și paternitatea ideii. Tot el completează crestomația cu poezii de C. Bolliac și C. A. Rossetti, pe care îi comentează personal.
Numele grele ale celor doi critici nu au sensibilizat deocamdată presa literară: am văzut, până acum, doar câteva semnale și o singură cronică la antologie (M.V. Ciobanu, Poeți de pe vremea dimineții literaturii, înRevista literară”, nr. 6, 2017). Mai grav e că nu o bagă în seamă specialiștii în istoria literaturii, așa-numiții „cercetători”. Cauzele ar fi diferite. La Chișinău, cercul academic obișnuiește să scrie despre cărțile colaboratorilor și ale prietenilor fideli, iar E. Lungu nu este nici una, nici alta. La București, la mijloc ar putea fi controversata personalitate a fostului președinte al Academiei Române: puțini se încumetă azi să-l disocieze pe criticul Eugen Simion de omul E. Simion, deși disocierea e necesară. Dincolo de aceste, meschine, idiosincrazii, ar putea fi vorba de o cauză mai generală: lumea a pierdut interesul pentru istoria literară. Inclusiv majoritatea cercetătorilor, care răscolesc arhivele mai curând dintr-o obligație de serviciu decât din curiozitate: nimeni nu mai vrea cu adevărat să (re)descopere trecutul, la modă sunt dezbaterile de idei istorico-literare, istoriile canonice sau panoramele alternative, și care nu sunt, stricto sensu, istorii literare.
Și e păcat, întrucât antologia de față ar merita o dezbatere la care să participe nu (numai) cronicarii și criticii literari, ci (mai cu seamă) specialiștii în literatura secolului al XIX-lea. Din mai multe motive.
În primul rând, este o primă crestomație consacrată poeților care s-au afirmat în anii 1850-1860, imediat după scriitorii de la ’48 și pe care școala îi numește, uneori, „postpașoptiști” (trebuie remarcat că ambii critici evită, în general, calificativul „postpașoptist”, în bună parte irelevant). O crestomație curajoasă, amplă, totalizantă. Dar și provocatoare, încă din titlu. Astfel, un cititor mai exigent ar putea întrezări un ușor pleonasm în formularea de pe copertă: „poeți minori din epoca Alecsandri & Bolintineanu” – nu sunt oare (cam) toți poeții vremii niște „minori”? Altul, și mai exigent, s-ar întreba de ce „antologie” și nu „culegere”, mai ales că și autorul ideii, și alcătuitorul recunosc că temperatura estetică a generației se apropie de 0°C – dacă nu este vorba de „valoare” propriu-zisă, ce antologăm de fapt? 
În al doilea rând, antologia încununează, în maniere diferite, preocupări însemnate din opera critică a celor doi autori. 
În cazul lui E. Simion, cele două volume sunt acolada firească a proiectului Dimineața poeților (a patra ediție a apărut în 2014) o excelentă și, aș zice, spectaculoasă istorie a începuturilor liricii românești. Examenul osuarului literar postpașoptist din antologie este anticipat de capitolul „Universuri imaginare la 1850” din Dimineața poeților, unde sunt trasate liniile de forță ale analizei, direcțiile ei tematice și perspectiva estetică asupra generației. 
De altfel, E. Simion nu uită să sublinieze, în „Prefață”, contribuția decisivă a studiului și viziunii sale critice la conceperea antologiei, sugerând rolul mai că nu instrumental al antologatorului propriu-zis. E drept că ambii critici adoptă cam același punct de vedere: a) lirica perioadei vine când dintr-o „poetică a suspinului” (E. Simion), când dintr-o „poetică a mesianismului național”, fiind marcată, în ambele cazuri, de clișeele artistice și lingvistice ale epocii; b) deși e aproape „nulă” estetic, această poezie contează ca evoluție, ca „tranziție” de la un limbaj la altul, ca efort de structurare a unei scenografii a actului poetic și a unor teme/ motive cărora generația imediat următoare, dominată de Eminescu, le va da o cu totul altă pregnanță și expresie. Dar aceasta nu înseamnă că antologia, așa cum a elaborat-o E. Lungu, trebuie citită ca o anexă sau ilustrare a Dimineții poeților.
În cazul lui E. Lungu, antologia de față o continuă, firesc, pe cea a Poeților de pe vremea lui Eminescu (1990, 2016), ambele culegeri acoperind goluri lăsate de o critică și istorie literare mult prea preocupate de numele și cărțile importante ale veacului. Totodată, și această antologie, ca și predecesoarea ei, justifică prin însăși existența sa importanța unei istorii a „literaturii de raftul doi”, concept pe care E. Lungu l-a promovat întotdeauna: cartea de pe raftul secund este definită aici ca „pat germinativ” pentru „generațiile ulterioare”, dar și prin cuvintele Ioanei Pârvulescu: „Fie că preia de la alții, fie că anticipează pe alții, cartea [aceasta] nu pare a aminti de sine însăși, e venită ori prea devreme, ori prea târziu, e în contratimp cu memoria culturală”.
În al treilea rând, antologia dă o finalitate strădaniilor, până mai ieri disparate, ale istoricilor și criticilor literari care au încercat să reconstituie profilul literar al scriitorilor uitați din epocă: Șt. Cazimir, care îl editează pe C.D. Aricescu, R. Rotaru, care îl readuce în actualitate pe G. Crețeanu,
D. Bălăeț, care se ocupă de R. Ionescu, P. Romoșan, care reabilitează vocea satirică a lui N.T. Orășanu, etc. Este interesant să urmărești, în context, dialogul de peste decenii al criticilor: deși cad de acord în privința unor aspecte esențiale cu cercetătorii de ieri, atât E. Lungu, cât și E. Simion amendează, nu de puține ori, entuziasmul celor care, scufundându-se prea mult în opera unui singur scriitor, îi atribuie adâncimi sau o forță de germinație și/ sau de anticipație inexistente. Mai mult, notele date de E. Lungu sunt deseori în răspăr cu aprecierile directorului de proiect. Astfel, poeți ca Al. Depărățeanu,
R. Ionescu ș.a. sunt plasați de
E. Lungu pe o treaptă mai jos decât cea la care îi așază E. Simion. 
Diferențele de atitudine și evaluare sunt subtile, înălțimea treptelor e milimetrică, dar cui citește atent nu-i scapă nuanțele. De pildă, Al. Sihleanu, în mod cert vocea cea mai limpede și, totodată, cea mai intensă a generației, este, uneori, lăudat în exces de unii critici. Comparația cu alți poeți, la care recurg aceștia pentru a scoate în evidență calitățile celui care scria Logodnicii morții, nu-l împiedică pe E. Lungu să-i sublinieze scăderile neobservate de colegii mai vechi și mai noi: astfel, ne vom pomeni „în plină operetă când misteriosul personaj [fantasma lui Oscar din Logodnicii…] e pus de autor… să cânte” în finalul gândit ca apoteotic al poemului, motiv suficient pentru a crede că un critic precum Mihai Zamfir „ridică mult cota acestei scrieri unitare”.
În al patrulea rând, antologia trebuie citită și ca o istorie a literaturii minore de la 1850-1860. Toate „comentariile” lui E. Lungu sunt, de fapt, portrete de scriitor, îmbinând biografia cu studiul literar, în cea mai bună tradiție românească, o tradiție consolidată pe vremuri inclusiv de E. Simion. Ambiția criticului chișinăuian nu se limitează, ca în Poeți de pe vremea lui Eminescu, la medalionul literar și definiția de dicționar (al scriitorilor) atunci când ne vorbește despre poeții antologați. Poemele selectate sunt urmate de adnotări (uneori, revelatorii, alteori, pur și simplu necesare, deși nu lipsesc nici excursiunile poate prea ample în mitologie sau istorie) și de referințe critice. Studiile însele sunt redactate în maniera-i obișnuită: definiții ockamiene, din care se reține mereu fondul chestiunii (estetice), portrete sugestive de autori, realizate într-o limbă savuroasă, cu notele ironice de rigoare. Memorabile sunt și descoperirile pe care le face E. Lungu, remarcând amănunte care scapă altor cercetători ai fenomenului. Aici, ca și cam peste tot în altă parte, aceste „apropouri” de erudit, dar mai ales de fin observator al detaliului, constituie apéro-ul tuturor comentariilor. Cât face numai observația că versurile lui Crețeanu din Chemarea poetului („Al omenirii care să-l împingă/ Către mărețul său viitor”) au dat naștere celebrului vers din Împărat și proletar „A statelor greoaie cară trebuie împinse”, vers ortografiat greșit în primele ediții Eminescu („A statelor greoaie, cari trebuie împinse”) pentru că nu fusese stabilită conexiunea cu sursa!
Nu-i carte (dar mai ales: antologie) fără hibe. Semnalăm și aici una, deloc neglijabilă. Cartea nu pare să fi avut un redactor care să-i înlăture, în urma unei lecturi atente și profesioniste, nu numai greșelile nesemnificative, pasabile, firești, ci și pe cele semnificative. De pildă, în „Prefață” E. Simion vorbește despre 15 autori antologați (între care 13 – de E. Lungu). În realitate, în antologie figurează în total 13 autori. Unele pasaje sunt tipărite așa cum au parvenit la editură: cu corp de literă diferit pentru același tip de text. Și-apoi, o editură academică, cu redactor, ar fi semnalat modul discordant de prezentare a autorilor de către cei doi antologatori: scriitorii selectați de E. Simion, C. Bolliac și C. A. Rossetti, ar fi putut fi prezentați după modelul propus de E. Lungu în cazul celorlalți 11 poeți, cu note la poeme și referințe critice la opera literară. O discrepanță ușor de corectat de oricine dintre cei doi antologatori, poate chiar de redactorul însuși.
La capătul unei lecturi antrenante și edificatoare, concluzia nu poate fi decât aceasta: deși ne prezintă autori de raftul doi, antologia Lungu-Simion este, cu certitudine, o carte de raftul întâi.