Categorii

Parteneri

A muri din dragoste

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

A muri din dragoste

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

1. Perioada raţională
La drept vorbind, cele ce urmează a fi relatate s-au întâmplat nu mult timp trecut după vremurile noastre, pe care, chiar acum, haideţi să le marcăm, simplu, precum în calendarele obişnuite: 1 aprilie 2011 – ziua în care naratorul aduce(a) în atenţia şi fabuloasa memorie a unui computer acest text. Fireşte, întâi şi întâi, în atenţia computerului la care scria, în raţionalitatea sa punctuală şi poantilistă excepţională care, trebuie s-o recunoaştem, ne-a depăşit ne-uimitor (ne-am obişnuit deja) de mult pe noi, muritorii de rând (şi, poate, peste rând), pe creatorii lui.
Aşadar, nu cu mult viitor după prezentul nostru care, din acel punct de vedere şi de istorie, era considerat, fireşte, trecut, – să admitem, chiar trecutul imediat, însă în care noi, deocamdată, nu am intrat (convenţional sau virtual constatând), se întâmplă că El-Personajul (Computerul), abia apărut pe lume (tehnică, reală, dar, concomitent, şi fantastico-ştiinţifică), s-a pomenit extrem de dezamăgit de sine, gândindu-se – incredibil! – să ceară a fi... tehnoeutanasiat! – probabil, acesta ar fi termenul; sau, poate, mai adecvat ar fi să spunem: digitalotanasiat sau – cybertanasiat. (Termenii mai urmează a fi precizaţi, întru recomandare pentru uzul general.)
El-Personajul încerca – sec, calculat (cum îi stă bine, chiar şi la rău, unui calculator) – drama super-raţionalismului său – că e prea exact, super-practic, extrem de serios: din cauza mulţimii de procesoare din care era combinat-armat nu putea fi nici trist, nici vesel, ci doar furios, numai în stare de a urî – sec, calculat. De a se urî pe sine însuşi, chiar dacă nu avea grija să se gândească la cotaţiile de la bursă, la preţul petrolului sau al gazului, la numărul de victime într-un nou atentat terorist din Antarctida sau... – pentru toate astea nu avea organ, altfel vorbind – încă nu i se montase procesorul adecvat prelucrării unor atare date.
Şi cu cât îi creşteau frecvenţele de procesare, cu atât se ura mai mult, dorindu-şi moartea, eutanasia cibernetică. Culmea disperării – seci, calculate! – şi ea ca o formă de ură faţă de sine – venise după ce, mai plusându-i-se nişte senzori, computerul se pomeni întrebând, aşa, în neant, – chiar dacă era în faţa creatorilor săi, aceştia nu i-ar fi putut răspunde la întrebare, astfel că El-Personajul (nostru) se adresă neantului:
– Dar cine sunt eu? De unde vin, încotro merg, pentru ce sunt dat?!
Creatorii săi, oamenii care îi plusau mereu „la gânditoare” tot alte şi alte procesoare „deştepte”, rămăseseră cu gura căscată de uimire! Aceste întrebări însemnau că El-Personajul, alias Computerul, Robotul, trece într-o fază nouă de prezenţă-existenţă, chiar într-un fel de... consubstanţialitate cu ei (cu noi), oamenii!
La auzul tiradei interogative, inginerii tehnologi şi tehnologii ingineri s-au pomenit că nu au un răspuns adecvat, iar neantul, de, ca neantul – tăcea în adâncurile sale enigmatice, prăpăstioase şi, parcă, deloc binevoitoare.
În fine, reluându-şi pretenţiile faţă de sine – că e super-raţional, că e super-exact, extrem de calculat şi practic –, Computerul le ceruse imperativ oamenilor să-i ia existenţa, să-l lichideze, pentru că el se urăşte pe sine de moarte!
2. Perioada sentimentală
În vreme ce toţi bărbaţii ingineri tehnologi şi cei tehnologi ingineri stăteau muţi şi derutaţi în faţa Computerului, Robotului care îi întrebase „Cine sunt eu?”, a apărut domnişoara inginer Mimi, vorbind către El-Personajul:
– Iubite creatură a noastră sau de noi creatură, ne vedem obligaţi să-ţi refuzăm dorinţa de a muri din simplul motiv că tu eşti încă prea tânăr şi decizia de a renunţa la existenţă nu este una serioasă, neavând la bază suficientă experienţă şi destulă suferinţă...
– Ce-i aia suferinţa? întrebă Computerul.
– Exact, asta-i întrebarea, precum zicea bătrânul Shakespeare, spuse, surâzând, tânăra ingineră. Te rog să ai puţintică răbdare, precum zicea Caragiale, şi vei afla.
– Vreau să mor! urlă în prostia sau, poate, în demenţa seriozităţii sale raţionaliste Computerul.
Domnişoara inginer surâse din nou, zicând filosofic sau doar livresc:
– De ce să mori tu atât de urât – din ură?
– Mă urăsc eu însumi, pe alţii nu-i priveşte! debita, răstit, în continuare El-Personajul.
– Am înţeles, dar nu contează. Problema e că de ce să mori tu urât – din ură, când ai putea muri frumos – din dragoste?
– Ce e aia dragoste?! întrebă, ca şi revoltat de ignoranţa sa, computerul.
– Ai puţintică răbdare, îl cită iar pe Nea Iancu domnişoara inginer, scoţând din buzunăraşul de la piept (mai precis: de peste pieptul stâng) al halatului scurtuţ o cutioară, din care pescui cu penseta un microprocesor, pe care, în scurt timp, i-l montă Computerului, anunţându-şi colegii (care încă nu-şi reveniseră din şocul în care se pomeniseră după ce auziseră întrebarea „Cine sunt eu?”): Graţie acestui procesor, pe dragul nostru El-Personajul îl dotăm şi cu capacitatea de a simţi, de a genera sentimente şi de a le recepta pe ale celor din jurul său.
...Prin urmare, din acea clipă, în urma noului salt calitativ în procesare, începea viaţa sentimentală a Robotului; viaţă consubstanţială cu viaţa sentimentală a oamenilor, astfel că prorocirea domnişoarei inginer-doctor avea tot temeiul: El-Personajul ar fi putut muri şi din dragoste, ca pe timpuri... Pentru că, într-adevăr, de ce să moară El urât – din ură?
Astfel că nu mai era mare mirare să fie văzut sub balcoane vreun robot cântând serenade serenisime şi selenare...

oelmxdr

llxdezig oelmxdr