Când mă uit în jur, există niște pete negre, albe sau gri, care se mișcă mereu, dintr-o parte sau alta a câmpului meu vizual, acoperind obiectele, mișcându-se de pe unul pe altul ca un roi de insecte.
Se mișcă mai ales când îmi mișc și eu privirea de pe un obiect pe altul – dar nu doar atunci. Chiar și când privirea mea se stabilizează și când obiectele își capătă conturul, există o mișcare minimală, o mică vibrație a acestor pete, cu care m-am deprins deja că fac parte din felul meu de a vedea.
M-am deprins atât de tare cu ele – și le iau ca fiind într-atât de mult parte din experiența mea – încât mult timp nici nu m-am întrebat dacă și alții văd în exact același mod.
Dacă și în cazul altora, când ei își mișcă privirea de pe un obiect pe altul, există încă ceva care se mișcă – ceva care nu e un obiect, sau nu e încă un obiect – niște pete similare, niște părți ale câmpului vizual, care nu sunt părți ale lumii, nici părți ale ochilor, dar părți ale privirii înseși – părți pe care ceilalți, asemenea mie, le poartă cu sine mereu, la fiecare pas, la fiecare sacadă.
M-am deprins cu asta așa de tare, încât e o parte firească a felului în care mă raportez la ceea ce văd. Nu mă sperii că ar fi niște insecte semitransparente care se mișcă de pe un obiect pe altul și care mă urmăresc de când mă țin minte. E o parte din experiența mea de care fac abstracție pentru a lua lucrurile așa cum apar ele în felul obișnuit în care ne raportăm, zi de zi, la ceea ce face parte din cotidianul nostru.
Sunt câteva câmpuri însă în care, pentru a avea de a face cu lucrurile, e nevoie tocmai de o anumită defamiliarizare.
Una dintre cele mai recente experiențe de acest gen a fost o formare de o săptămână în cadrul unui proiect la Institutul de Filologie Română Bogdan-Petriceicu Hasdeu. E un proiect relativ mic, dar important pentru institut – finanțat de British Library – în cadrul căruia colaborăm cu o asociație din România pe nume Eurocentrica. Obiectivul e salvarea – prin digitizare – a materialelor din Arhiva de dialectologie a institutului. Câteva mii de caiete și benzi, produsul unor expediții pe teren, începând cu anul 1946, cam până în anii ’80. Câțiva angajați ai institutului am fost instruiți, timp de o săptămână, cu privire la câte un segment al acestei munci – de care urmează să ne ocupăm timp de un an.
Pentru mine, asta a însemnat să stau, o săptămână, alături de Iris, persoana care m-a învățat, de dimineață până seara, să fac metadate – să descriu detaliat într-un tabel câțiva parametri ai caietelor – și să defamiliarizăm, împreună, felul în care ne raportăm la un dosar unde sunt legate, între coperți tari, până la 15 caiete scrise în grafie chirilică.
Există moduri tipice de a ne raporta la ceea ce a fost produs, în Basarabia, în această perioadă. Moduri în care ne-am deprins să avem de a face cu lucrurile. Grile prin care ne-am deprins să le privim.
În mod normal, nu dau nicio atenție petelor negre, gri sau albe care se mișcă dintr-o parte sau alta a câmpului meu vizual. Dar, când încerc să înțeleg cum mi se structurează experiența vizuală, nu le mai pot neglija. Tot așa, când am în față un obiect – și discutăm cu cineva despre cum ar trebui descris sau catalogat obiectul acela – există lucruri pe care nu le mai putem neglija.
Începeam să ne întrebăm, de exemplu, lucruri foarte simple. La care nu aveam cum să obținem răspuns de la altcineva – așa că singura posibilitate era să examinăm obiectul ce ne trezea întrebările acelea. Ne întrebam, de exemplu, dacă volumul legat funcționa ca un sistem de caiete sau nu. Dacă felul în care erau aranjate caietele unul după celălalt corespundea vreunui criteriu – cronologic?, în funcție de cercetătorul ce le-a produs? Ne întrebam cine erau oamenii care le-au scris. Uneori, pe unele dintre caiete, găseam nume. Gheorghe Bogaci, Faina Cojuhari, Nicolae Corlăteanu. Începeam să căutăm pe internet vârsta pe care ar fi avut-o ei în 1946, la data producerii caietelor – să ne dăm seama de statutul pe care l-ar fi avut ei atunci, în funcție de vârstă. Erau tineri cercetători la ceea ce urma să devină Academie. Trimiși pe teren. Și, dacă erau trimiși pe teren, înseamnă că urmăreau ceva.
Și încercam să reconstituim, în baza lecturii pagină cu pagină a caietelor – în care apăreau răspunsuri la chestionare standard (fără să știm care erau întrebările din acele chestionare), notații fugare, transcrieri de vorbire directă intitulate, toate, criptic, doar „text”, indiferent de tipul de text despre care era vorba, și erau, clar, răspunsuri la niște întrebări pe care le puteam doar bănui –, încercam să reconstituim, împreună, care ar fi putut fi misiunea ce și-o asumaseră cei câțiva cercetători, pe care am putut să-i identificăm și cei pe care nu i-am putut identifica, în munca lor de teren.
Și dacă nu cumva, pentru ei, procesul de cercetare în care erau angajați nu implica, tocmai, o muncă similară de defamiliarizare. O defamiliarizare cu un material pe care, la rândul lor, ar fi putut și ei să-l ia ca fiind de la sine înțeles – dar au decis să-l înregistreze, fixând și subliniind, apoi, lucrurile considerate de ei stranii. Sau relevante. În funcție de criterii ce ne-au rămas, până la urmă, neclare. Poate când o să termin descrierea tuturor caietelor o să-mi dau seama.
Tot așa cum m-am deprins să neglijez structura experienței mele vizuale – și sunt atent la ea doar când mă întreb explicit cu privire la felul în care mi se structurează câmpul vizual –, tot așa cum ne-am deprins să trecem sub tăcere o serie de lucruri care s-au întâmplat în anii 1940, și acum nu mai știm cum să le reconstituim și căutăm detalii după detalii care să ne ajute la asta, în urmele pe care le avem la dispoziție, tot așa, mereu, oscilăm între neglijarea unor lucruri și accentuarea altora.
Pentru că altfel nu am mai ști ce e relevant și ce nu. Și pentru că, la urma urmei, nu avem mereu luxul de a sta liniștiți, mișcându-ne privirea de pe un obiect pe altul.