Pe sine însuși ochindu-se
 
Cum un Buddha cu zecile sale de mâini – o ființă doar din aripi invizibile – simțământ, gând, metaforă trans-biblică și trans-bibliotecă, dar și ea derutată, neputincioasă, totuși, în fața pretutindenii nesfârșitului văzut cu trupul pe de-a întregul din aripi, ceea ce înseamnă că e și întreg trup de vedere, trup-ochi ochit de sine însuși adică, de sine însuși văzut în tensiunea pasiunilor, dorințelor și – deloc exclus – umilințelor, când focul aprins cu ocazia solemnității, bucuriei, devine rugul de pedeapsă prin ardere a stafiilor neîmplinirilor și palelor de somn al(e) rațiunii.
Trup-fire-spirit ce nu poate fi biciuit, dar pe care îl poate îngenunchea fie și o șoaptă a străinătăților cosmice, unde totul nu e decât ruguri de stele, păreri de vid și inevitabilă monstruozitate a celor neștiute întru vecie. Acolo nu mai țin comparațiile cu reperele pământene – fântână, frunză, lebădă, cântăreț; acolo incomparabilul se compară cu incomparabilul și doar blândețea este pusă în contra-balanță inevitabilei cruzimi a ceea ce nu are nicio relevanță, odată ce cunoaște asta doar trupul cel întru totul din aripi, din ochi ce pe sine înșiși se ochesc.
 
Între punctul de pornire și cel de vedere
 
Contemporan de o clipă cu clipa, actual de o clipă cu actualitatea acesteia, reporter de o clipă al clipei, victoriosul și înfrântul de o clipă al clipei, judecător și acuzat, concomitent, cu o memorie monstruos de inactuală despre clipă în clipa când a și trecut clipa în profilare și proliferare cosmogonică, chiar cosmoAgonică – totul ca un recviem deductiv din stupoarea sentimentală sau filosofică (din mare întâmplare), renunțarea dictată de intuiție și poate de inspirație în reacție cu imaginația nemilostivă, cu fantezia ca arșiță opresivă în impunerea legității senzațiilor de libertate (totuși), când (mai totdeauna – poate și invers) iese la vânătoare de sine sufletul – această hienă (și himeră) patetică (o vorbă-n parafrază a lui Cioran) ca într-un punct de vedere care nu poate redeveni punct de pornire spre... – toate încheiate provizoriu cu un proces-verbal despre tăcere, despre renunțare ca proces de sine.
 
Mistuit de ficțiuni
 
În surdină-s toate formele durerii, însă și ale plăcerii în trecutul mereu mistuit, dar și reînviat de ficțiuni, trecutul cu adevărat bântuit de alter ego, pe când tu, eu-l real, îți răsplămădești fant-oma, oma ca alternativă la om, omele ca distincție feminin-zămislitoare de oameni.
În trecut, suntem (continuăm să fim în neființă) și altceva decât am fost cu adevărat și neadevărat, precum în vieți paralele ce nu ni s-au întâmplat sau doar, vag de tot,  ne-au tentat de a fi, de a ni se întâmpla, iar noi sau că nu am vrut să fim conform tentațiilor, sau că nu am putut fi pe potriva lor, doar intersectându-ne cu ele, ca orice paralele, undeva în infinitul trecutului mistuit... 
O, de la un moment încolo, ficțiunile nu vor mai fi în stare să și reînvie, mistuindu-se definitiv odată (pentru totdeauna) cu prezentul care-și lasă fragilele urme de vrăbiuță pe nămolul realului, viitorul fiind suspendat în neant sau însuși neantul fiind; mistuindu-se definitiv și ele, ficțiunile și alibiurile, odată cu întregul, necurmatul, otova fluviu imaginat, pe care l-am botezat atât de nefericit-încâlcit – timp... – fără să fi fost, de fapt, și noi botezați în el: pur și simplu, timpul nu există, ci doar ceva mereu mistuit de ficțiuni – viața și moartea otova...
 
Deosebirea, asemănarea?
 
Care este deosebirea unui poet european de... el însuși? – întreb, pentru ca, în lumea aceasta bănuitoare, să nu mai înmulțesc și eu cine știe (sau nu știe) ce suspiciuni de separatism etno-continental sau chiar de nesimpatie intra-rasială, sau de, pur și simplu, cine știe ce gânduri ascunse – asta, dacă mi-aș pune problema prin ce se deosebește poetul european de poetul asiat sau de cel african, posibil – și de american.
Prin urmare, modelul entimemei rămâne același: prin ce se deosebește poetul asiat de el însuși, poetul african de poetul african, poetul american de poetul coamerican (mexican, brazilian, columbian, borgesian etc.). Răspunsul părându-mi-se unul care nu trezește bănuieli, nu plodește suspiciuni, pentru că: poetul european se deosebește de el însuși prin marea sa asemănare cu poetul asiat, cu poetul african, cu poetul american, care, la rândul/ rândurile lor, se deosebesc de ei înșiși prin marea-le asemănare cu poeții extratereștri, să zicem... (Și de ce nu am zice?...)
 
Ponosire
 
Realizez că, de ceva timp, nu mai am prilejul să-mi exprim convingerea în vreo problemă sau alta. Probabil, deja trăim în lumea în care nu se mai pot exprima convingeri, ci pur și simplu se pot exprima expresii. Atât. Totul e pe cont propriu. Firma nu garantează. Statele sunt pe ducă (naibii). Și tocmai aici e momentul să-mi exprim convingerea (și expresia, ba chiar și expirația) că da, până și seninul cerului e tot mai ciudat, mai nefiresc, trezindu-ți senzația că universul deja ar fi și el oarecum ponosit. De unde și strădania artelor (și arterelor) lumii de a-l reîmprospăta, re-înnobila. 
 
Zvâr!
 
Între o contracție a inimii, o concentrare a creierului, o inspirație (fiziologică, dar și de creație) și o expirație apare un titlu de poem (filosofic, despre viață, se creează impresia); numai atât – un titlu de poem despre viața omului, însă fără poemul propriu-zis (din frunză, să zicem), pe care să-l și intituleze, încât, iată, stai tu și chibzuiești cărui text i s-ar potrivi acest titlu de poem în lumea asta tot mai a-poetică, b-poetică, c-poetică... – și tot așa, întregul alfabet – până la lumea z-poetică, moment în care, se pare, conținutul poemului chiar răsare: e Zvâr! – ultimul cuvânt din dicționarul fundamental al limbii române. Da, e un poem dintr-un singur cuvânt: Zvâr! 
Poem filosofic despre viață...
 
Ca într-un final de romanță
 
Presentiment că ai putea găsi ultimul fenomen sau doar cea din urmă noțiune cu care se mai poate compara noaptea și, prin extindere de sens, moartea; cea din urmă metaforă despre noapte, exhaustiva figură de stil în care, poate că, rugina se reciclează, generând din nou oțelul de șiș, de spadă, de sabia lui Ștefan cel Mare (nu știu dacă Graalul e supus coroziunii; oricum, ar regenera și el). Rugina redevine oțel chiar cu însemnele distinctive incrustate cândva pe acesta – nume de cavaler, de cruciat, de domnitor, de pirat, de simplu înfumurat... 
Stare de înfiorare și strecurare a ceva tainic pe sub straturile fibrelor, și firii, ceva grăitor de la sine în sine – inclusiv cu sensul de convingător în alchimia reciclării ruginii. Bineînțeles, și a celei din (a ruginit frunza din) vii...